.

"Etica: efortul seninătății de a înțelege lacrimile."
(Andrei Pleșu)

sâmbătă, 13 iunie 2015

"Si caii se impusca, nu-i asa?"

         
                                 (foto: Caras Ionut)
*
In a acesta "noua era", de cate ori ajung la UPU, realitatea mi se scurge pe sub usa infernului.
M-am tarat prin curtea spitalului, cu falcile inclestate de durere, am trecut gemand pe langa soferii de pe salvare care hohoteau la o partida de table, am inaintat aproape pe branci sub privirile brancardierilor care-si fumau tigarile, iar dupa ranjetul lor eram convinsa ca facuse pariu ca ma  voi prabusi, dar nu inainte de a-mi deschide  portmoneul cu oferta pentru un scaun  cu rotile.
Halucinant traseu, mai ceva  decat caderea in care m-am ranit.
Am impins usa cu umarul si , in spatiul gol al salii de primire mi-am zis ca precis sunt invizibila.
Un angajat vorbea la telefon, dandu-si ochii peste cap, iar o asistenta scria de zor intr-o fisa.
Incerc sa fac un pas, dar impunge spre mine aratatorul , apoi spre (in sfarsit) un scaun!
Dintr-o dunga, isi incepe interogatoriul, fara sa se opreasca asupra ranii care  se umfla vazand cu ochii. 
O interesa viata mea de pana atunci...peripetiile mele medicale din tinerete, nu prezentul meu deja vanat si cu sangele siroind.  
Ma trage apoi cu scaun cu tot si ma trece pragul intr-o si mai mare sala...cu un rand de paturi in care deja erau in zacere alte dureri.
Vis a vis , destul de departe de locul unde am fost parcata, era un birou plin cu hartii si pazit lateral de cateva asistente, cu respectul impus de spatiul personal...al unui barbat arab in halat si cu stetoscopul atarnand emblematic 
Zaceam ca o gloaba careia nu-i mai reusea nici un nechezat corect. 
Numa suieram de durere si uimire. 
Cer unei asistente un pansament cu rivanol, pentru ca cel de acasa o luase la vale cu sange cu tot.
 As ! Ma avertzeaza ca numa daca zice domn doctor.
Dar domn doctor abia a ridicat privirea si s-a lamurit ca eram acolo sa stau proptea in usa.
Imi sterg palmele inrosite pe batista si caut un cos de gunoi sa o arunc...dar n-apuc, pentru ca e strigat Ion brancardierul sa ma duca la radiologie. Si-mi trage Ion, scaunul din spate, fara sa-i vad chipul, numa ca-i simt fumul tigarii  si dupa cum trage ,  inteleg ca a fost o tigara neterminata. 
Face o piruieta in fata usii interzise de atatea radiatii si asteapta cu ochii in tavan tinandu-se cu amandoua mainile de fisa mea .... 
Deschid portmoneul, numar banii si ii intind scuzandu-ma pentru sangele uscat de pe palme. 
Imediat bate la usa, ma ajuta sa urc  pe masa si...iese! Intra asistenta. 
Eu, cu lectia invatata, ii caut buzunarul si...punct ochit, punct lovit! 
Treaba a mers brici!
 La-ntors drumul a fost mai lin.
Sunt lasata in acelasi loc , in usa grajdului... 
Arabul ridica filmul in tavanul cu neone si-l tranteste fara comentarii, ca moț, pe un teanc de hartii...
Fac liniste in ganduri, bat timusul ca sa lase disperarea si sa regleze ritmul inimii si imi suier respiratia ...mai bine decat sa fac o criza de nervi.
Raman tintita pe ceasul din perete. 
Ora 18.
 ...goosfrabaaaaaaaaa!



**
Si habar n-am avut cand s-a ridicat doctorul si s-a oprit in fata mea. Am pierdut acel moment.
A privit lovitura si mi- a spus-o scurt sa merg la pat si sa astept pana apare specialisul.
Si sa nu mai pun piciorul in pamant.
Am intins mana automat spre buzunarul halatului...
El a zambit larg, eu am lovit de cateva ori, aerul cu fruntea suerandu-mi  respiratia si tare as fi lasat copita sa loveasca scurt podeaua prafuita...macar un SOS spiritului lui adormit.
Si fiindca nu s-a aratat nimeni sa ma apropie de pat, am luat-o chinuit spre locul indicat. 
Si-am intrat in randul lumii, lumea celor care abia de cuvanta si, nauciti nu mai aud cum asistenta se-ncrunta ca iar au venit ca sa cheltuie unitatea banii, ca iata la urmatorul pat infarcul are 39 cu 5 si daca nu au o aspirina , infirmiera trebuie sa care carpele precum otrepele, inmuiate in apa si sa-i ia arsita ...ca tataia vrea la plosca si ce dracu a venit acolo sa se c*ce, ca cel cu epistaxis sa se abtina sa mai sangereze si sa-si apese nara cu degetul - bietului de el i-a sarit mana cand infarctului i s-au ridicat poalete ca sa-l conecteze la monitorul care- i tipa la maxim pulsul...ca doar perdelele din vinilin sfasiat nu mai aveau cum sa respecte intimitatea pacientului.
Asa ca...o iau pe pereti cu privitul, chiar de la fereastra zoiasa, pe tavan, pana intepenesc , nelamurita cum o fi ajuns biata șopârliță sa se stafideasca in patratul unui neon.
Dau sa-mi pierd mintile, dar imi zic ca nu merita tocmai aici.
Si repet ritualul cu gosfrabaaaa..
Si era ora 22!



***
Normal ca m-am ridicat si-am luat-o spre usa larg deschisa a toaletei...
Fărașul trantit de infirmiera la fiecare solicitare, ar fi crapat, sarmanul! 
Si nu m-a zarit nimeni!
Atunci am cercetat si peretele de vest, ocupat cu un inscript "echipament pentru ebola" si-un maldar de cutii cu capacele ranjite ...peste ele , asezata raspunzator, icoana Arhanghelilor Mihaiil si Gavriil.
Gata!...m-am tinut bine de momentul in care mi se trasese o linie sub asteptarea de pana atunci...
Si cand dau sa ma ridic, vad o domnita care depasise spatiul interzis al medicului si aud clar cum ii spune duios de dureros ca...i-a cazut Muntele lui Venus!
Pana aici mi-a fost! 
Am hohotit mai tare decat tipatul monitorului legat de cea cu infarctul, si m-am i/lumintat, strigand ca am apucat sa vad cum vine muntele la Mohamed! 
Asa si-amintit medicul ca e arab si ca mai eram si eu pe-acolo.
 S-a hotarat ad hoc sa mai astept si un alt specialist - psihiatrul.
:))) 
Dar, iata ca a intrat primul specialist asteptat...
Rapid, in cateva minute a zis-o : 7 zile-n ghips,la pat, 12 anicoagulante...scriu reteta, ne mai vedemmmmm! 
Si dus a fost , ca era sa-i rup buzunarul, dandu-i darul in speranta ca mai sta 5 minute.
Abia atunci a aparut un asistent care a ridicat pansametul meu improvizat si a sters locul cu iod, mi-a infipt seringa in   brat invinetindu-ma instantaneuuuuuu.. M-a asezat pe scaunul cu rotile si-n mare graaaba m-a repezit pe culoarul foarte rece comparativ cu sala durerilor, de au inceput sa-mi clantane dintii ...
Nu m-am putut opri nici cat un alt asistent m-a lovit cu feșele umede si reci ale ghipsului proaspat...Abia cand am intins mana dupa geanta, a incetinit , infasurand cu grija restul de pansament....
Si uite asa m-am trezit ca de acolo inspre casa, trebuia sa ma descurc. Nimeni nu se-ncumeta ca la ora 23,30 sa ma ajute sa mai urc un etaj, oricat am oferit...
Soferii de pe salvari motaiau langa rampa, brancardierii  s-au retras facandu-si semne ca-s nebuna daca astept sa fiu ajutata dupa ce mi s-a legat greutatea ghipsului ....

"Si caii se impusca, nu-i asa?"




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu