Și, m-am repezit la ferestre.
Mai întâi la cele ale simțurilor.
Am pipăit și despicat spațiul, pe fiecare lungime si lătime de palmă si de pas - adâncimea numa am bănuint-o, contemplând lumina, întunericul și odihnitoarea penumbră.
Blânda vuitură din urechi, nu ține mult...
Aerul dimineții vine la pachet cu miile de sunete ce se sparg in toate tonurile....se îmblânzesc cu ziua și-abia dacă le mai aud în noapte.
Mai e un loc - cel al icoanelor .
Un loc învecinat cu solia și instinctul morții, singurul unde toate simțurile se deschid , fără o ordine , ci toate deodată .
Iar bietul creier nu mai procesează.
:))) Iată și flașul i/luminării, momentul când se deschid alte ferestre deasupra cărora scrie clar că de-aici nu-i văz, auz, pipăit, gust sau respirat ...
De-aici te ia al șaselea simț!
:D
..."Mai e un loc - cel al icoanelor"...
RăspundețiȘtergere>:D<