... O, când, când, când, vor înceta
tânguirea şi vorba? Nu s-au ivit îndeajuns
maeştrii s-aşeze vorbele omeneşti? De ce-ncercările noi?
Nu-s oare, nu-s, nu-s oamenii
doborâţi de carte? Ca de un dangăt necurmat.
Când, între două cărţi, ţi se arată cerul tăcut, sau
o palmă de pământ obişnuit în înserare – luminează-te.
Mai mult ca furtunile, mai mult ca mările
au urlat oamenii. Ce imensităţi de linişti
trebuie să fie-n univers să mai putem auzi greierul
noi, urlătorii. Ca stelele
să ne apară tăcute în eterul covârşit cu zbierete
ne-au cuvântat părinţii din vechi, bătrânii, răsbătrânii,
ca noi, în sfârşit, s-auzim, să fim oamenii,-ntâii, ce-aud!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu