Din acel moment, am rămas o-alta-cu-șuruburi-în-platoul-tibian.
De-atunci cerul numa’ mă folosește.De atunci celălat și-a măsurat vibrația doar în Hertz, eu trecând la o altă unitate de măsură pentru frecvențele gândului ce-mi îmbrățișează copiii, ușa, masa, casa; pentru frecvența dimineților pictate pe pereți si a zilelor decojite de verde de strângerea spasmodică a mâinii ce se prefăcea că mă scoate-n lume.
Am pierdut pietrele cu care aruncam în fântâni molipsite de vise, nu-mi mai arde gâtlejul de întrebări și nu-mi mai ascund "goliciunea" după vechi filosofii cu brizbrizuri futuriste
Nimic nu-i nou sub soare !
Așa că...pândesc clipa de față cu atenție, doar-doar îmi va scârțâi creierul dintr-un ungher uitat, lăsând cale deschisă unei ...revelații.
Rămân căscată, recunoscând un PUNCT și fără să mă opresc doar la un punct de vedere (desenez la repezeală un punct și lângă el un ochi deschis), și-mi întregesc imaginea, găsindu-l ca secțiune printr-o LINIE, ea fiind doar o „trecere” printr-o SUPRAFAȚĂ, pe-aceasta intuind-o cum taie un CORP...
Mai departe ?
Am întrecut măsura forțându-mi CORPul într-un exercițiu, ca să poată Mintea să-mi prindă secunda de dinaintea unui gând, reușind s-o trec de senzații, de “aluatul saducheilor și al fariseilor”, și s-o adaug credinței mele care nu are nevoie de… “credință”. Îmi fremată Spiritul,
dornic să spargă bariera materiei, dar nu am această îngaduință, nu se ridică din adâncul psihicului meu forța care să-mi îngăduie următoarea DIMENSIUNE.Și așa am pierdut clipa de față și punctul de vedere.
Așa am pierdut o ...Viață?
(Nu-mi mai judecați tristețea.
Are un fel trufaș chiar dacă mă-nsoțește-n cădere)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu