.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




marți, 4 mai 2021

"Ne recunoaștem după arme, nu după nume"

 

“Suntem niște carcase.
Mărunte, chitinoase, ciobite de-atâtea izbituri.
Ne-am descotorosit de spirit, în clipa în care am ales să ne bulucim cu turma pe porți strâmte și întredeschise, fără să observăm că, de fapt, gardurile lipsesc.
Ne-am dezumanizat urmând modele hidoase, peticindu-ne-n grabă sufletele, oblojindu-ne rănile cu durerea altora.
Demnitatea a devenit un furou ”tutu” care ne-nfățișează lumii cu vraiștea goală.
Dacă vrem să ne-o acoperim, plătim un preț;
niciodată rezonabil, direcționându-ne către următoarea tranzacție.
Un automatism convenabil care-i întărește siguranța și-i sporește confortul, întotdeauna, altuia.
Ne sfâșiem între noi, fără o cauză legitimă sau măcar personală.
Netezim încontinuu calea altora, găim soluții pentru alții, iar dacă reușim, avem senzația că zburăm.
Ne privim tălpile-nsângerate de-atâta zbor, le ștergem pe fugă cu aripile pe care nu le-am folosit niciodată și continuăm să ne izbim unii de alții.
Ici, colo, câte-un înger pieziș, martor inoportun și neputincios al luptei noastre.
Ne recunoaștem după arme, nu după nume.
Când unul dintre noi cade, ne dă târcoale un sentiment imemorial, parcă-l știm de undeva, parcă l-am trăit cândva... 
Scotocim în carcasa pe care o ducem cu noi, nu aflăm.
Și-atunci ne petrecem unii pe alții, punându-i țâfnosului Charon un ban în palma-i bătătorită, apoi ne întoarcem să-ntocmim rostul altora, rătăcind în sus și-n jos pe Acheron, până când ni se frâng definitiv genunchii de-atâta zbor.
Și spiritul rătăcește departe de noi, într-o metaforă sublimă a morții sau într-o alegorie rece a unui rit de trecere.
Ne mângâie de departe, de-acolo de unde l-am alungat."

(Text de Lecteriţa - Blog "Paznicul de noapte")

Manfred Kielnhofer art

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu