"Le-a lăsat mâinilor sale, care sigur sunt şi ele înţelepte, să-şi facă singure treaba, şi, deşi era şi el foarte curios să vadă cum are să arate în fond omul, privea necontenit spre pământ, în jos, unde, parcă să-i facă în ciudă, nu mai voia să se clintească nici o frunză.
Ca măcar să mai aibă şi el o mulţumire după toate necazurile astea, el poruncise mâinilor sale să-i arate lui întâi omul, înainte să-i dăruie viaţa.
Mereu le întreba, aşa cum fac copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea:
- Gata?
Dar auzea, ca răspuns, cum mâinile frământau mai departe şi atunci aştepta.
I se părea că trece mult timp.
Şi dintr-odată văzu ceva căzând prin spaţiu, ceva întunecat, venind parcă de undeva din apropierea lui.
Cuprins de o presimţire urâtă, îşi strigă mâinile.
Acestea apărură, murdare toate de lut, încălzite, tremurând.
- Unde e omul? Le strigă el.
Şi atunci dreapta se răsti la stânga:
- Tu l-ai lăsat să cadă!
- Te rog, spuse stânga mânioasă, tu voiai să faci totul singură, pe mine nu m-ai lăsat nici măcar să spun şi eu ceva.
- Dar ar fi trebui să-l fi ţinut!
Şi dreapta zvâcni deodată, ca şi cum şi-ar fi luat avânt să lovească.
Apoi însă se răzgândi şi amândouă mâinile spuseră, întrecându-se una pe alta:
- Era aşa de nerăbdător, omul.
Mereu, tot voia să înceapă să trăiască.
Noi amândouă n-am avut ce face, sigur, nici una din noi nu-i vinovată.
Însă Bunul Dumnezeu era supărat de-a binelea.
Le împinse pe amândouă mâinile la o parte, căci îl împiedecau să vadă bine ce e pa pământ:
- Nici nu vă mai cunosc, faceţi ce vreţi.Şi aşa au şi încercat mâinile de atunci, dar, oricât s-ar strădui, nu izbutesc altceva decât să înceapă să facă ceva.
Fără Dumnezeu nu există desăvârşire pentru nici un fel de lucru.
Şi iată, că, până la urmă, au obosit şi ele.
Acum stau în genunchi toată ziua, şi fac penitenţă, aşa se povesteşte cel puţin.
Nouă însă ni se pare că Dumnezeu se odihneşte, pentru că s-a supărat pe mâinile lui.
Este încă, mereu, ziua a şaptea."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu