Depresia

TOBIAS: 

"Depresia este ceva care vă poate prelua total corpul. 

Îl poate face să se închidă, îl poate face să intre într-o stare de dezechilibru. 

Depresia, de asemenea, aşa cum ştiţi, afectează mintea. 

Mintea nu mai generează energii creative aşa cum o făcea înainte. 

Nu mai are pasiunea şi elanul de dinainte. 

Ajunge plată şi de asta se numeşte depresie.
Depresia afectează, de asemenea, ceea ce aţi numi spirit. 

Spiritul, aşa cum îl ştiţi, a fost parte a ecuaţiei voastre corp, minte, suflet, iar acum pare că spiritul a plecat, că nu mai este aici. 

Poate vă simţiţi cumva abandonaţi, simţiţi că Dumnezeu nu este aici, că nu aveţi un spirit, că în viaţă nu mai există decât nimicul aflat acum în faţa voastră.
Dragi cititori, Shaumbra din întreaga lume, voi treceţi, pur şi simplu, printr-un proces de metamorfoză spirituală. 

Voi treceţi de la a fi om la a fi înger uman divin, iar acum vă aflaţi într-o perioadă din viaţa voastră în care sunteţi în tranziţie, în tranziţie pe toate planurile, în tranziţie către voi înşivă. 

Tot ceea ce aţi crezut că sunteţi şi că veţi fi pare să iasă pe uşă, să vă părăsească. 

Vă aflaţi în tranziţie, în etapa trecerii dincolo de sinele uman şi totul pare o gaură vidă sau chiar şi mai rău – niciun fel de gaură. 

Noi ştim că uneori aţi prefera să aveţi o gaură definită prin adâncime, întuneric şi toate celelalte, dar aici nici măcar nu pare să existe vreo gaură. 

Aceasta este depresia.

O să folosim aici o metaforă eternă – cea a omizii şi a fluturelui. 

Este o metaforă ce vi se aplică foarte bine acum, dragi cititori. 

Imaginaţi-vă cum omida se bucură de zilele sale, se târăşte pe pământ, se târăşte peste plante, pe copaci, dar mereu îşi doreşte să fie o altfel de omidă. 

Mereu îşi dorea să fie mai bogată, mai deşteaptă, ceva mai verde, să aibă nişte picioare în plus, să fie mai sexy şi mult mai bogată.
Omida se află acum în mintea ei de omidă. 

Nu ştie nimic altceva, îşi cunoaşte doar existenţa de omidă. 

Are vise şi aspiraţii, are speranţa de a deveni o omidă mai mare, fiindcă asta este tot ce ştie. 

Îşi duce mai departe viaţa de omidă, încercând mereu să obţină un pic mai mult, poate să se întreacă cu prietenele sale omizi.
Dar ceva din interior o măcina pe omidă. 

Era ca un permanent ciocănit la uşă, o constantă… aproape că auzea o voce, o voce care spunea: “Este timpul, este timpul”.

 Omida, după o perioadă, începe să audă acea voce şi pricepe că este timpul pentru o schimbare uriaşă, dar nu-şi poate închipui ce înseamnă o schimbare pe o asemenea scară.

Iar într-o zi, pe când ronţăia nişte frunze, omida a ştiut că este pregătită. 

A strigat către dumnezeul omizilor şi a spus: 

“Dragă dumnezeule, sunt gata. Mi-a plăcut viaţa mea de omidă, dar acum a venit timpul să merg mai departe. Ştiu asta din interiorul meu. Nu ştiu exact ce anume cer, nu ştiu ce o să se petreacă, dar ştiu că trebuie să fie ceva bun”.
Astfel că s-a predat. 

A capitulat în faţa schimbării, a schimbării naturale, a evoluţiei ce se petrece întotdeauna, aşa că s-a predat. 

A fost un moment plin de bucurie şi exaltare pentru omidă, iar ea s-a simţit liberă de vechile sale căi, de vechile rutine şi obiceiuri, iar acum simţea că este liberă. 

Acum aştepta să se petreacă ceva.
Destul de curând omida descoperă că nu se simte prea bine, că are o mică indigestie de omidă, iar picioarele nu par să-i mai lucreze la unison. 

Unele merg înainte, altele par a merge înapoi. 

În loc de a deveni mai verde, devine cenuşie. 

În loc ca mintea să-i devină mai ascuţită, devine tot mai confuză.
Omida începe să regrete că acceptat schimbarea, că a crezut toate aberaţiile despre spirit şi despre ascensiune. 

Auzise nişte zvonuri despre asta, dar acum mintea sa de omidă se îndoieşte. 

Spune: “Trebuie să fie vreo înşelătorie” şi începe să regrete ce a făcut, începe să îşi dorească să se poată întoarce, dar de fiecare dată când omida încerca să se întoarcă la căile sale vechi, nu mai reuşea.
Omida începea să se simtă tot mai rău. 

De fapt începuse să se albăstrească, în loc să rămână verde. 

Curând a descoperit că nu se mai putea mişca deloc, că nu se mai scula dimineaţa, că nu o mai interesa să mănânce, că nu mai vroia să se gândească la nimic. 

Lucrurile care o încântau înainte, precum privitul păsărilor prietenoase care zburau pe deasupra sa, ascultatul vântului prin copaci, să-şi ducă corpul în mici băltoace, nimic din toate acestea nu o mai interesau pe omidă.
Iar când a constat că nu mai putea nici să-şi deschidă ochii dimineaţa, că nici nu mai vroia să vadă lumina frumoasă a dimineţii, omida s-a scufundat tot mai mult şi a început să intre într-o stare de tranziţie. 

Tranziţie însemna că omida nu vroia să moară. 

Chiar dacă vorbea despre asta uneori, nu vroia cu adevărat să moară, nu vroia decât să se întoarcă la ce era înainte. 

Ar fi dat orice să fie nu o omidă mai mare sau mai verde, ci doar aşa cum fusese înainte. 

Dar era în tranziţie. 

Ştia că nu îşi poate repara corpul, iar mintea nu i se mai putea concentra la nimic. 

Omida era în tranziţie.
A zăcut atât de mult timp încât se părea că i se forma o crustă în jur, că se ţesea o pânză în jurul său, un nou fel de închisoare.
Omida încerca să strige, dar nu putea. 

Încerca să se forţeze să iasă din această stare, din depresia în care se afla.

 Încerca să se concentreze asupra a ceva, dar nu putea. 

Nu exista nimic, nimic.
Orice simţire de iubire pe care o avusese vreodată se dizolva. 

Orice senzaţie de conectare cu sine dispăruse. 

Iar curând coconul, ceea ce o închidea, era pretutindeni în jur. 

Şi era întuneric şi tăcere. 

Era ca şi cum era captivă în sine, dar ea însăşi nu mai exista. 

A strigat către spirit, către dumnezeul omizilor, şi a spus: 

“Dragă dumnezeule al omizilor, acesta este ultimul meu strigăt. Te rog să mă mântuieşti acum sau să mă laşi să mor. Nu mai suport acest nimic”.
Dar nu era decât tăcere şi nimic nu s-a întâmplat. 

Ultimul gând al omizii a fost: 

“Dumnezeu nu există. Nu există nici o fiinţă sau entitate care să îmi audă glasul. Nu sunt doar în întuneric, nu sunt nimic. Mi-am creat propriul iad şi nu am nici o cale să mai ies”.
Acum, aşa cum ştiţi restul poveştii, omida a intrat în cocon şi, când a capitulat pentru ultima oară, când a eliberat tot ceea ce gândise vreodată, s-a ridicat. 

A ţâşnit din cocon, nouă şi diferită, cu aripi colorate. 

Putea zbura. 

Putea vedea lucrurile într-un mod cu totul diferit. 

Avea o conştiinţă şi o minte cu totul noi. 

Acum era un fluture. 

Fluturele era ceva ce omida nu şi-ar fi imaginat vreodată. 

Niciodată. 

Cum ar fi putut o omidă, care îşi ştia doar mintea ei de omidă, să-şi imagineze un fluture? 

Dar iată în ce s-a transformat.

Prieteni dragi, asta se petrece cu voi. 

Deşi metafora este elementară, exact asta vi se întâmplă. 

Treceţi prin acest întuneric, prin tot ce este mai rău. 

De ce? 

Poate ca mecanismul pe care l-aţi dezvoltat pentru voi înşivă pentru capitularea finală, eliberarea finală a credinţelor umane şi a tuturor straturilor pe care le aveţi ca om, eliberarea finală a conexiunii cu sinele vechi, astfel încât să mergeţi spre cel nou.
Voi spuneţi: 

“Dar de ce să trec eu prin tot ce este mai rău? De ce trebuie să mă simt trădat de Dumnezeu şi de oameni?” 

Este o condiţie neconfortabilă. 

Unii dintre voi sunt primii care trec prin asta. 

Oh, au mai fost alţii – un grup numit Shaumbra. 

Ei ştiu cum este trecerea prin aceste lucruri. 

Voi treceţi prin ele pentru capitularea şi eliberarea finală. 

S-ar putea să vină o zi pe Pământ în care noaptea neagră a sufletului să nu mai fie necesară, când depresia să nu mai fie parte a procesului. 

Dar chiar acum pare că aşa este. 

Acum vă vom ruga, oricât de dificil ar fi, să acceptaţi. 

Am fost întrebaţi de multe ori: 

“Cum să trecem de depresie? Daţi-ne speranţă. Daţi-ne, eventual, nişte pastile. Arătaţi-ne calea de ieşire”.
Iar noi venim aici, în această zi, pentru a vă oferi un mesaj care nu vă va satisface pe toţi, poate, dar este vorba despre acceptare. 

Este vorba despre incorporare. 

Este vorba, oricât de ciudat ar părea, despre înţelegerea bucuriei depresiei.
Pare o contradicţie în termeni, căci cum aţi putea găsi bucurie în cele mai întunecate vremuri?

 Dar noi suntem aici ca să spunem că o energie enormă, o iubire uriaşă a spiritului şi a sinelui vostru divin sunt conţinute în această perioadă de depresie. 

Ştim că aţi vrea să vă opuneţi. 

Aţi vrea să o negaţi. 

Ştim că aţi vrea să scăpaţi de ea. 

Vă vom cere ca, în loc de asta, să o respiraţi, să descoperiţi ce se află acolo. 

Pentru că în orice lucru vine spre voi este ceva de descoperit, este un dar. 

Iar în depresie este şi bucurie."

(text preluat)

- foto art: Dora Maar