Oscar Wilde - "Legenda lui Narcis"

 

“Când a murit Narcis, au venit naiadele - zeitele izvoarelor si ale pădurilor - si au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.
- De ce plângi? intreaba naiadele.
- Plâng pentru Narcis, raspunse lacul.
Invidioase ele zambesc …
- Nu-i de mirare ca plângi pentru Narcis…la urma urmelor deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.
- Dar Narcis era frumos? intreabă lacul plin de uimire.
- Cine altul poate sti mai bine decât tine raspunseră, surprinse naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el in fiecare zi.
Lacul ramase tacut o vreme. Intr-un târziu zise:
- Il plâng pe Narcis, dar niciodată n-am stiut ca el era frumos. Il plâng pe Narcis pentru că de fiecare dată când se apleca deasupra apelor mele, eu puteam sa văd reflectată, in fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.”