Tristeţe...

“Ai avut supărări multe şi de tot felul, au trecut. 
Dar tu spui că şi această trecere ţi-a fost grea. 
Te rog, ia în considerare dacă nu cumva aceste sentimente de tristeţe, aceste supărări ce nu ţi-au dat pace, nu s-au sedimentat cumva în fiinţa ta. 
În urma acestui proces, fie că o bună parte din tine, aparent, a rămas nealterată, undeva în adâncul tău, ai trecut printr-o schimbare în timp ce erai trist. 
Dacă ar fi posibil să ne ridicăm deasupra conştiinţei noastre, dar în acelaşi timp să nu atingem bariera divinităţii, am putea să îndurăm tristeţile cu mai mult aplomb decât o facem în cazul bucuriilor. 
Acestea sunt momentele în care ceva nou ne pătrunde, sentimente felurite ce nu întotdeauna le putem identifica, ele cresc în noi, ca apoi să se retragă, nedumerite, cufundate în muţenie. 
Aproape toate tristeţile noastre sunt momente de tensiune ce deseori ne paralizează şi nu mai auzim sentimentele ce alteori ne lăsau surprinşi. 
Pentru că suntem singuri cu un lucru ce a pătruns, clandestin, în sinele nostru şi pentru că tot ce este intim şi obişnuit dispare într-o clipă. 
Tranziţia aproape că nu ne permite să stăm în picioare. 
Din acest motiv, tristeţea trece. 
Acest lucru căruia nu-i putem da un nume, s-a instalat comod în inima noastră, în cel mai adânc cotlon al ei. 
Şi de fapt, nu este de găsit nici acolo, căci acum, curge neostenit în sângele nostru, iar noi, nu apucăm să învăţăm ce era acel lucru ce nu ne-a dat pace. 
Am putea fi duşi de nas, făcuţi să credem că nimic nu s-a întâmplat. 
Dar ceva în noi este schimbat, precum o casă ce primeşte oaspeţi pentru prima dată. 
Poate nu vom cunoaşte niciodată ce este de fapt acel lucru contopit fiinţei noastre, însă acesta este motivul pentru care este atât de important să fii singur şi să-ţi dai atenţia cuvenită atunci când eşti trist. 
Cu cât vom fi mai răbdători şi mai deschişi înaintea tristeţii, cu atât mai profund şi neabătut va fi sentimentul noului, cu atât mai mult va fi destinul nostru.”

(Rainer Maria Rilke)