Camelia Cîmpean - "Scrisoare de Dragobete. Mie."

"De Dragobetele ăsta vreau să-mi scriu o scrisoare. Mie. Aşa, ca pe vremuri, să-mi aducă poştaşul un plic albastru ca o dimineaţă, cu numele destinatarului scris cu litere urâte de mână şi cu un stilou care scapă din când în când câte o pată mică de cerneală, la sfârşitul rândului.
Pe cuvânt că n-am înnebunit.
În clasa a XI-a am stat la internat. Dintre toate amintirile de atunci, şi Dumnezeu mi-e martor că am de toate felurile, mărimile şi culorile, cea mai dragă se leagă de sosirea corespondenţei. 

Din geanta sa uriaşă de te mirai că mai are amândoi umerii la acelaşi nivel, poştaşul de cartier scotea, cu mişcări desprinse parcă dintr-un episod de teleenciclopedie cu încetinitorul în prim – plan, un teanc de scrisori şi le aşeza pe colţul mesei acoperite de nelipsita catifea bleumarin (ţinea o veşnicie la mizerie), din holul internatului. Pleca apoi şi zeu rămânea elevul de serviciu care, pătruns de importanţa covârşitoare a momentului, ne striga pe fiecare, cu nume şi prenume întreg, exact aşa cum apărea în colţul plicului dătător de aritmii şi coşmaruri. Îl ţineai între palmele tremurânde, îl strecurai în buzunar sau în geantă şi amânai cât puteai de mult deschiderea lui. Veştile aduse erau mult prea importante pentru a fi citite oriunde şi oricum – bune sau rele, musai să le citeşti întâi singur, cu respiraţia tăiată de la atâta emoţie.
Împărtăşirea lor era deja alt episod, cu personaje şi scenarii în premieră şi îndelung premeditate.
De Dragobetele ăsta vreau să-mi scriu o scrisoare. Mie. Care să-mi spună, negru pe alb, că viaţa te pune la nesfârşit în aceleaşi situaţii, dar le îmbracă în haine diferite şi că eu, călător neatent şi nepriceput, traversez exact prin aceleaşi locuri şi fac exact aceleaşi greşeli, iar şi iar, fără să le recunosc, transformându-mă într-un patruped muşcat de streche ce se chinuie zadarnic să-şi prindă coada într-un vârtej ciudat şi inutil.
Care să-mi bage cu forţa în tărtăcuţa mea atât de goală pe dinăuntru pe cât de completă este pe dinafară (adică doi ochi, două urechi, nas, gură), că lecţiile de viaţă trebuie învăţate, fără să conteze persoana care ţi le serveşte. Sigur este o persoană care a fost foarte atentă la ce nu trebuie făcut, evident că în viaţa celorlalţi, şi care a prins repede că sfaturile sunt bune doar pentru a le pasa şi tu altor suferinzi de boala aia cu „grija altora”.
O scrisoare care să mă înveţe că prima persoană pe care trebuie să o iubesc sunt eu. Şi care să mă înveţe şi cum să o fac. Pentru că dacă nu te iubeşti, nu ştii nici să-i înveţi pe ceilalţi să o facă. Şi se pare că este singurul combustibil de care este nevoie pentru reuşita de zi cu zi.

P.S. (orice scrisoare care se respecta avea un P.S.).
De Dragobetele ăsta vreau să-mi scriu o scrisoare pe care să o port cu mine în toate vieţile mele viitoare. Poate până la cea din urmă, socotită, nu-i aşa, cea desăvârşită, voi învăţa şi eu câte ceva."