El înţelegea prin aceasta că fiecare individ îşi creează la nivel ideatic propriul său Univers pe măsura capacităţii sale subiective de imaginaţie şi gândire.
Această afirmație, care provine de la Protagoras și care întruchipează relativismul, este falsă.
Relativismul este o concepţie filosofică care ia nastere odata cu faimosul principiu al homo mensurei, formulat de Protagoras, considerat a fi cel mai timpuriu și mai important dintre sofiști : „omul este măsura lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt pentru că nu sunt".
Asfel, pentru Protagoras nu există nici un nivel mai înalt decât individul, cu referire la care pretenţiile de adevăr şi de cunoaştere să poată fi judecate.
Protagoras susţine astfel că fiecare din noi este măsura a ceea ce este şi a ceea ce nu este.
Dictonul menționat aduce omul în centrul universului.
Din unghiul Scripturii însă, aşa cum e înţeleasă în Ortodoxia patristică, omul nu e centrul, ci în centrul lumii .
Astfel, se contureaza cele două planturi: omul și lucrurile.
În raport cu omul, toate lucrurile (inclusiv lumea animală și vegetală) trec pe loc secund.
Nimic nu poate rivaliza cu ființa umană din punct de vedere ontologic.
Nu știm până unde a dus Protagoras această idee, știm doar că modernitatea a preluat-o și a dus-o la extremă.
Desi Protagoras din Abdera spunea ca omul este măsura tuturor lucrurilor, insa numai Dumnezeu este măsura tuturor oamenilor şi a întregii creaţii.
Realitatea ultimă este Dumnezeu...
Omul își atinge capacitatea maxima doar printr-o corectă raportare la El. O atitudine justă față de tine însuți trece, neschimbata, printr-o bună recunoaștere a lui Dumnezeu ca și Creator și Răscumpărător. Dumnezeu este in primul rind Creator, iar conform concepţiei celor trei religii monoteiste (iudaism,crestinism,islam), El creează lumea din nimic (ex nihilo). “Înainte” de “momentul zero” exista“ceva”. Dumnezeu a creat lumea văzută într-o anumită ordine, stabilită prin „paradigmele“ planului Său veşnic. Fazele creaţiei urmează o înlănţuire logică, începând cu lumina şi încheindu-se cu omul – coroana tuturor creaturilor.
Părintele Stăniloae afirmă: ”Nu ne putem închipui că a fost cândva când n-a existat nimic. De unde ar fi apărut ceea ce este?”
Energia a existat înaintea substanţei.
Recent s-a obţinut materie din lumină.
Relaţia lui Einstein dintre Energie şi masă (E =mc2) arată“echivalenţa” dintre energie şi substanţă(masă). Unei variaţii a energiei îi corespunde o variaţie a masei şi reciproc. Echivalenţa masă-energie este o consecinţă a teoriei relativităţii, constând în faptul că între masa totală a unui sistem fizic şi energia sa totală există o relaţie de proporţionalitate, exprimată prin relaţia E=mc2 , unde E este energia sistemului, m este masa sa, iar c este viteza luminii în vid. Fizica cuantică demonstrează că naşterea universului corespunde unei fluctuaţiil a vidului cuantic, ce a inlesnit trecerea de la Universul vid la Universul material. Aceata trecere are loc prin curbarea spaţiului şi a timpului. Din punct de vedere teologic acestea sunt energiile divine necreate prin care Dumnezeu a creat întreg Universul din nimic.Inteagra creaţia nu a apărut însă“de la sine”, ci a fost adusă de la neexistenţă la existenţă.( Pr. Dr. Ion Popescu, “Între Absolut şi Contingent”).In Omilii la Facere,Sfintul Ioan Gura de Aur (Hrisostom),este cit se poate de categoric in aceasta privinta:”Este semnul celei mai mari nebunii sa spui ca toate s au facut dintr o materie preexistenta si nu sa marturisesti ca Dumnezeu,Creatorul Universului,le a adus din nefiinta”.Această concepţie pe care şi-au însuşit-o cele 3 religii monoteiste se bazează pe cele două referate biblice ale creaţiei din Cartea Facerii. In Cartea Facerii sau Geneza gasim cele doua referate distincte in capitolele 1-3.Capitolul 1 se refera la primul referat biblic al creatiei,iar capitolele 2-3 se refera la al doilea referat al creatiei.
Lucrarea creatoare universala a lui Dumnezeu
Sfinta Scriptura ne arata foarte limpede ca lumea fenomenala a aparut prin lucrarea lui Dumnezeu si aceasta o numimcreatie.In cele doua referate creatie apare atit ca un moment initial,punctual,cit si ca un proces desfasurat in mai multe etape. A existat un moment initial punctual: „La inceputa facut Dumnezeu cerurile si pamintul”(Facere 1,1). Expresia „La inceput” ,cind se produce actul creator si apare cerul si pamintul,indica prima unire a vesniciei lui Dumnezeu cu timpul,coborirea lui Dumnezeu la timp,cit si inceputul timpului.”La inceput” e prima clipa a dialogului lui Dumnezeu cu creatura,care incepe drumul ei temporal,e frontiera eternitatii cu timpul in sens geometric,e ca o tisnire ce suscita timpul,e punctul de atingere sau trecerea de la nonexistenta la existenta.Lumea isi are originea in eternitate,e sustinuta de eternitate si e destinata sa se invesniceasca intr un fel de eternitate,dar care nu e eternitatea lui Dumnezeu.Lumea nu e eterna prin ea insasi,ci prin Dumnezeu. Permanenta lucrarii Sale creatoare este indicata in Geneza 1,2 : „Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”„Pamintul pustiu si gol”, acoperit de abisul apelor,marcat permanent de plutirea Duhului deasupra lui,primea de la Dumnezeu potentele necesare dezvoltarii,evolutiei sale ulterioare. Prin Cuvântul lui Dumnezeu au fost pregătite cerurile (Evrei 11,3), prin suflarea Lui cerul se înseninează(Iov 26,13). Dumnezeu vorbeşte. El nu vorbeşte unui lucru sau unei fiinţe, ci Cuvântul Său este expresia voinţei Sale creatoare libere Acesta e punctul de plecare al intregului proces decreatie.Este o creatie procesuala ce se desfasoara in mai multe etape.In ziua intii apare pamintul,lumina-intunericul,care primesc de la Dumnezeu numele de zi si noapte. Aceasta este singura zi care nu începe cu zorii zilei, ci cu străpungerea deodată a întunericului de lumina deplină. Dumnezeu a zis să lumineze lumina din întuneric (2 Corinteni 4,6). De cele mai multe ori porunca lui Dumnezeu se îndreaptă spre un material de bază, care se transformă sau din care trebuie să rezulte ceva nou; aşa porunceşte El apelor în ziua a treia şi a cincea,şi pământului în ziua a treia şi a şasea. Când Dumnezeu spune: Să fie o întindere,şi: Să fie luminători, atunci lipseşte această materie de bază, dar se precizează locul: o întindere în mijlocul apelor şi luminătorii pe întinderea cerului. Toate acestea lipsesc în prima zi. Dumnezeu zice simplu: Să fie lumină! In ziua a doua se desparte cerul fizic de pamintul acoperit de ape (numele cer este dat tot de Dumnezeu) si se separa apa de uscat.Apei ,Dumnezeu ii da numele mare,iar uscatului ii da numele pamint.Aparitia plantelor ilustreaza ziua a treia.Ziua a patra marcheaza aparitia astrilor.Aducerea la existenta a animalelor tiritoare de pe pamint si a pasarilor se infaptuieste in ziua a cincea.Procesul creatiei culmineaza cu crearea animalelor si apoi a omului.În ceea ce priveşte timpul creării omului, Sfântul Grigorie al Nyssei ne arata foarte clar: „Omul a fost făcut ultimul, după plante şi animale, fiindcă natura urmează o cale care conduce la desăvârşire în mod treptat… Astfel, natura, adică feluritele însuşiri ale vieţii, urcă treaptă cu treaptă, de la formele cele mai mici şi până la desăvârşire. Legiuitorul a prevăzut o necesară succesiune a lucrurilor pentru ca lucrul ultim să fie şi cel desăvârşit“.Iar Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântarea sa la Sfintele Paşti, spune că, după crearea omului, Dumnezeu îl „pune pe pământ ca o altă lume mică în cea mare, ca un alt înger, închinător al lui Dumnezeu, văzător al creaţiei văzute şi iniţiat în cea inteligibilă, împărat al celor de pe pământ şi împărăţit de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi nevăzut, dar înţeles cu mintea, la mijloc între măreţie şi umilinţă, acelaşi duh şi trup…“.Omul a fost făcut de Însuşi Dumnezeu, printr-un act de creaţie specială. Omul reprezintă coroana şi „apogeul creaţiei“. „Pe toate celelalte le-a făcut prin poruncă, dar pe om L-a făcut cu mâinile Lui şi i-a suflat ceva propriu,suflare de viata. Omul a fost plăsmuit de Dumnezeu“, afirmă categoric Sfântul Clement Alexandrinul.Tot Sfintul Clement Alexandrinul spune că omul este văzut drept mijloc de legătură între lumea materială şi cea spirituală. Fiinţa umană( trup şi suflet), prin colaborarea cu harul dumnezeiesc care era în starea primordială o dimensiune fundamentală a sa, are menirea să se îndumnezeiască pe sine şi o dată cu sine întreaga creaţie, întreaga împărăţie care a fost creată pentru el cu acest scop. Starea naturală, firească, a omului este starea harică,constitutivă lui de la creaţie. Sfinţii Părinţi afirmă că o dată cu suflarea de viaţă, Dumnezeu i-a dăruit omului şi harul dumnezeiesc. Fiul lui Dumnezeu Întrupat, după ÎnviereaSa, suflă din nou asupra Apostolilor, le dă harul de a lucra cu Dumnezeu la“creatio nova”care începe, creaţie nouă în care omul este restaurat, mântuit obiectiv de Dumnezeu. Sfântul Chiril afirmă:“Duhul Sfânt fusese dat primului om o dată cu viaţa.”Acţiunea Sa era interioară omului. Ca urmare a căderii, lucrarea Duhului devine exterioară naturii. Omul după aceasta este într-o stare decăzută şi de aceea numai iubirea lui Dumnezeu îl putea restaura pe om prin Fiul Sau. Omul, făptură Creată de Dumnezeu, destinată îndumnezeirii şi participării la comuniunea cu Creatorul său, este obiectul-subiect al providenţei dumnezeieşti,chemat la împlinirea vocaţiei sale existenţiale prin asemănarea cu Dumnezeu.Omul a fost înzestrat cu o misiune specială: să fie „partener de dialog al lui Dumnezeu“. prin conlucrarea liberă şi conştientă cu harul dumnezeiesc, avea să devină„dumnezeu după asemănarea lui Dumnezeu“, „dumnezeu“ nu după fiinţă ci după har. Datorită acestor prerogative omul este singurul responsabil, înăuntrul lumii zidite, pentru soarta creaţiei. Sfântul Irineu afirmă că”omul este slava lui Dumnezeu”ceea ce este în chip paradoxal o teribilă răspunderedar în acelaşi timp o măreaţă misiune
Omul participa la creatie prin acordarea numelui
Până la apariţia omului, întreaga creaţie era apreciată de Dumnezeu numai cu calificativul de „bună“.Dupa zidirea şi investirea omului cu demnitatea de conducător al lumii, „toate câte făcuse Dumnezeu“ au devenit „bune foarte“ sau „foarte frumoase“ (Facerea 1, 31).Omul,sub supravegherea lui Dumnezeu,participa la creatie prin acordareanumelui.Prin aceasta participare, omul se vede permanent inclus in lucrarea lui Dumnezeu si are o mare responsabilitate pentru aceasta .Aceasta responsabilitate ii este incredintata omului chiar din momentul crearii sale : “Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste tot pamantul!”(Geneza1,28).Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu a fost finalizata in cazul fapturilor aparute in primele doua zile ale creatiei: lumina-zi,intuneric-noapte,tarie-cer,apa-mare siuscat-pamint.Prin acordarea numelui Dumnezeu exercita controlul exclusiv asupra fapturilor respective si nu reprezinta o infrumusetare a creatiei. Participarea omului la actiunea creatoare se concretizeaza in :
a) „Si Domnul Dumnezeu, Care facuse din pamant toate fiarele campului si toate pasarile cerului, le-a adus la Adam, ca sa vada cum le va numi; asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam. Si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor salbatice; dar pentru Adam nu s-a gasit ajutor de potriva lui”.( Geneza 2,19-20). Dumnezeu aduce animalele la om ,pentru ca el sa dea fiecaruia un nume adecvat.Dand nume animalelor,Adam exercita un control asupra lor si participa in chip creator la existenta lor.Autoritatea creationala ii apartine insa lui Dumnezeu care aduce animalele la el si tot Dumnezeu confirma validitatea numelui dat de om. Animalele sunt „aduse” la Adam fiindcă locul lor nu este în Rai, ci în pământul din afară; Raiul este rânduit numai sălăşluirii omului – o înainte-arătare a faptului că numai omul, dintre toate făpturile pământeşti, e destinat împărăţiei cereşti, în care se putea înălţa, din Rai, prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin scrie că Raiul era:„un ţinut cu adevărat dumnezeiesc şi o locuinţă vrednică de cel făcut după chipul lui Dumnezeu. În el nu locuia nici o fiinţă necugetătoare, ci numai omul, plăsmuirea mâinilor dumnezeieşti.” Sfinţii Părinţi tâlcuiesc numirea animalelor de către Adam în mod cu totul literal, văzând în ea arătarea stăpânirii omului asupra lor, netulburata lui armonie cu ele, ca şi o înţelepciune şi înţelegere, la întâiul om, care întrece cu mult toate cele cunoscute omului de atunci încoace. Iată ce scrie Sfântul Efrem despre aceasta: „Cuvintele «le-a adus la Adam» arată înţelepciunea lui Adam şi pacea care se afla între animale şi om înainte ca omul să calce porunca. Căci ele au venit împreună înaintea omului, ca înaintea unui păstor plin de dragoste; fără teamă, după fel şi după chip, au trecut în cete pe dinaintea lui, nici temându-se de el, nici tremurând unul înaintea celuilalt… Nu este cu neputinţă omului să afle câteva nume şi să le ţină minte; dar a afla într-un singur ceas mii de nume, şi a nu da ultimelor numite numele celor dintâi, întrece puterea firii omeneşti şi este lucru foarte anevoios… Aceasta e lucrare dumnezeiască, iar dacă a fost făcută de om, i-a fost dată lui de către Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, acesta a fost semnul unei adevărate înţelepciuni dumnezeieşti în Adam. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu face aceasta voind să ne dea dovadă de multa înţelepciune a lui Adam. […] Dar lucrul acesta s-a făcut nu numai ca să aflăm înţelepciunea lui Adam, ci ca să ni se arate, prin punerea numelor, că omul este stăpânul lor. […] Numele date atunci animalelor dăinuiesc până astăzi, iar Dumnezeu au întărit aceasta, ca să ne aducem aminte necontenit şi de cinstea pe care a primit-o omul de la început de la Stăpânul universului, când toate animalele îi erau supuse, şi să ne aducem aminte şi de pierderea cinstei aceleia,prin pacat. Mult timp Adam a lucrat cu Dumnezeu. A pus nume la toate animalele, la toate florile, la toate păsările, la toate vieţuitoarele apelor, la toate vieţuitoarele din pământ, la toate plantele pământului, la toţi copacii, la toate bogăţiile din inima pământului, la toţi munţii, la toate râurile, la toate apele, la toate insectele, la toate lucrurile de pe pământ. Aceasta a fost o mare lucare a lui Adam împreună cu Dumnezeu. Adam ştia pe toate pe nume, n-a greşit să pună nume la fel la mai multe creaturi. Totul era perfect şi corect. După ce Adam a sfârşit această mare lucrare se bucura de toată creatura lui Dumnezeu. Tot ce era creat de Dumnezeu se supunea lui Adam, el comunica cu ele şi ele ascultau de glasul lui. Adam era mare împărat a tot ce era pe pământ.
b) Omul da nume unui alt om,ceea ce reprezinta un nivel superior al procesului de acordare a numelui. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; si, daca a adormit, a luat una din coastele lui si a plinit locul ei cucarne.Iar coasta luata din Adam a facut-o Domnul Dumnezeu femeie si a adus-o la Adam. Si a zis Adam: Iata aceasta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau”. (Geneza 2,21-23).Astfel,lucrarea sa creatoare se extinde si asupra unei fiinte personale, aflata pe acelasi nivel existential cu el insusi. Când Adam s-a trezit lângă el era frumoasa Eva, cu care el a avut multă bucurie, mângâiere şi era fericit că are un ajutor potrivit. Eva era deja matură, de vârsta lui, vorbea ca el, avea aceleaşi calităţi umane. O bucurie nespus de mare, avea cu cine comunica. Amândoi comunicau cu Dumnezeu, comunicau între ei. Adam nu se satură povestind Evei despre marea lucrare pe care o făcuse cu Dumnezeu, cum el a pus nume la fiecare vietate de pe pământ, de sub pământ, din apă, din aer, la toate plantele, la toate vieţuitoarele mărilor şi oceanelor, la toate plantele de la fundul mărilor şi oceanelor. Eva rămânea adânc impresionată de această mare realizare pe care o avusese Adam .” De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup”.(Facere 2,24).Urmarea sotiei inseamna o acceptare a autoritatii,aceasta implica insa lucrarea creatoare,ceea ce duce la ideia reciprocitatii.
c) In cadrul creatiei,fiecare faptura are un rost ce trebuie indeplinit singure prin relatiile dintre ele.Responsabilitatea pentru aceasta implinire revine omului.
Omul – coroana creatiei
Sfintii Părinţi îl privesc pe om ca pe un adevărat cârmaci şi domn al universului şi înţeleg această domnie (kyrioteta) ca o formă de exercitare a însuşirii lui de împărat. Omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat, ca unul care se aseamănă aidoma frumuseţii Modelului său. Clement Alexandrinul spune că omul este văzut drept mijloc de legătură între lumea materială şi cea spirituală.Creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“,omul a fost înzestrat cu o misiune specială: să fie „partener de dialog al lui Dumnezeu“, un „Alter-Ego“ al lui Dumnezeu în creaţie. „Chipul este asemănarea în potenţă, ca posibilitate; iar asemănarea, chipul în actualitate“(Sfântul Vasile cel Mare).Iar prin conlucrarea liberă şi conştientă cu harul dumnezeiesc, avea să devină„dumnezeu după asemănarea lui Dumnezeu“, „dumnezeu“ nu după fiinţă ,ci după har. Datorită acestor prerogative omul este singurul responsabil pentru soarta creaţiei.Protagoras a intuit bine-Omul e masura tutor lucrurilor- dar el este aşa numai în măsura în care stă în directă legătură cu Cel ce i-a dat acest privilegiu, Dumnezeu. Când legătura aceasta esenţială este ruptă, omul nu mai este măsură, ci antimăsură, el nu mai creează şi nu mai este partener cu Dumnezeu la menţinerrea şi guvernarea lumii, ci trece de partea uzurpatorului,a celui pe care Iisus il vede si le spune celor saptezeci de unceni ce se bucurau ca si demonii asculta de numele Sau :” Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer”.(Luca10,18).Din referatele biblice aflam doua feluri fundamentale de relatii ale omului cu Cratorul sau,si anume o comunicare/comuniune directa si una prin intermediul vietii sale in interiorullumii.Cele doua comuniunii apar inca la nivel paradisiac si continua si in viata post –paradisiaca a protoparintilor si a urmasilor lor. Pană la momentul căderii au loc multe momente ale comuniunii.După cădere,ca o consecinta a pacatului stramosesc este afectat raportul omului cu Dumnezeu,cu semenii,cu intrega creatie. Însă şi fiinţa omului este degradată, cade“într-o natură de sub natură”.Nu mai este armonie între trup şi suflet.Raţiunea îi este întunecată, simţirea pervertită, iar voinţa slăbită. Creatia după cădere poate fi în continuare mijloc de unire între om şi Dumnezeu dacă omul îşi împlineşte rolul său sacerdotal – să se aduca împreună cu ea jertfă Creatorului a toate, dar, paradoxal, poate fi şi zid despărţitor şi de vrajbă între om şi Dumnezeu, atunci când omul se crede „dumnezeu” dar de fapt este robul propriului său egoism şi patimi folosindu şi creaţia iraţional, împotriva intereselor lui şi ale ei, cu scopul satisfacerii egoismului sau. Daca omul ramine legat de Dumnezeu ce i a dat darul,sursa din care i vin puterea,inspiratia,capacitatea,el poate sa si implineasca rolul sau sacerdotal. Omul contemporan are tendinta de autonomizare,de stapin al lumii,de inlocuire a conceptiei teocentrice de viata cu cea antropocentrica,ceea ce il separa de Dumnezeu si in acest caz capacitatea lui devine incapacitate,inspiratia confuzie,puterea neputinta.Când un astfel de om se crede măsura tuturor lucrurilor, cind a păstrat din învăţătura creştină numai un aspect, care, rupt din context, a devenit foarte nociv si anume ,este vorba despre concepţia potrivit căreia omul este stăpânul lumii,relatia dintre el si lume se rupe,cum s-a rupt si cea cu Dumnezeu,devine conflict,lumea insasi sufera si suspina cu suspine negraite,cum spunea Sfintul Pavel:” Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde,Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru”.(Rom.8,20-23). Omul nu mai vede sensul lumii,viata sa devine desertaciune,el devine „distrugator autoproclamat”(Cioran),se indrepata spre moarte:”Sein zum Tode”(Heidegger).
Totusi ,omul mai pastreaza in el,ca o reminiscentavaga,nedefinita,dimensiunea altei existente,a Imparatiei lui Dumnezeu. Omul, considerat coroana şi rege al naturii, şi-a permis să se comporte în maniera celui mai dur despot. Omul a uitat că, „a stăpâni“ nu înseamnă altceva decât „a sluji“, că natura este casa tuturor oamenilor, că între aceştia şi natură trebuie să existe o armonie, că această natură trebuie umanizată, nu exploatată şi degradată.Sfintul Maxim Marturisitorul a remarcat faptul ca totul isi atinge implinirea in om,iar omul isi realizeaza sensul sau in unirea cu Persoana dumnezeiasca infinita in viata Ei spirituala.Prin aceasta Persoana suprema , omul promoveaza caracterul sau de persoana constienta si libera. Unii Sfinti Parinti au spus ca omul e un microcosmos,o lume care rezuma in sine pe cea mare.Sfintul Maxim Marturisitorul a remarcat ca e mai drept sa se considere omul ca macrocosmos,pentru ca el e chemat sa cuprinda in sine toata lumea,dar fara sa se piarda in lume.Omul e chemat sa devina o lume mare (macro-anthropos),ca unul ce e deosebit de ea,realizind o unitate mai mare decit lumea lui exterioara. Expresia ca omul e macroanthropos,exprima faptul ca lumea propriu-zisa e chemata sa se umanizeze intreaga,adica sa primeasca pecetea umanului,sa devina pan-umana,sa devina intreaga un cosmos umanizat.Destinatia cosmosului pentru om si nu a omului pentru cosmos rezulta din faptul ca cosmosul e obiectul constiintei si al cunoasterii umane,si nu invers.Intreaga lume serveste practic existentei umane. Omul nu se poate împlini separat de sensul cosmosului pentru că amândoi converg spre aceeaşi ţintă desăvârşită care este Iisus Hristos, Logosul divin şi sensul unic suprem al mântuirii noastre. Lumea se luminează în relaţia ei ontologică cu Dumnezeu, Care e sensul ei suprem. Sensul lumii e implicat în sensul lui Dumnezeu”. Omul nu poate fi niciodată singur şi nici autosuficient; nici umanitatea, nici lumea nu se epuizează prin el. Prin creaţie, definirea şi devenirea lui sunt determinate de relaţiile cu Dumnezeu, cu semenii şi cosmosul; numai pe aceste coordonate îşi poate afirma libertatea şi realiza desăvârşirea. Prin calitatea sa de inel al creaţiei, comentează sfântul Maxim Mărturisitorul, omul este instrumentul cel mai potrivit pentru lucrarea Logosului în cosmos, care, “străbătând prin umanitate în toate făpturile, pe măsura lor”, face ca acestea, “care prin fire sunt distanţate, să vină la unitate între ele, prin convergenţa în jurul firii unice a omului” . O antropologie autentică nu poate face abstracţie de dimensiunea cosmică a existenţei umane. O parte a teologiei creştine, în mare măsură conformându-se antropocentrismului epocii moderne , a exagerat această poziţie a omului, afirmând că el este “centrul existenţei, soarele în jurul căruia se învârt toate”. În felul acesta, ca “mister al vieţii universale”, omul trebuie să dezvolte o conştiinţă a poziţiei sale, această conştiinţă precedând orice cunoaştere a lumii. Cu alte cuvinte, pornind de la perspectiva omului-sinteză cosmică, această teologie legitimează antropocentrismul secolului nostru, întrupare a sintagmei lui Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor”.Din perspectiva Sfintei Scripturi , ortodoxismul crestin afirma ca omul nu e centrul, ci în centrul lumii.Este foarte important să afirmăm astăzi cu putere acest lucru ,pentru a i combate pe cei care reproseaza crestinismului că l-a scos pe om din cosmos şi l-a introdus în istorie, săpând adică un abis între acesta şi creaţie. Or, statura unificatoare a omului – reafirmată plenar în Hristos –, cum au înţeles-o Părinţii Bisericii Răsăritului, pare a fi recuperată prin ceea ce cosmologia ştiinţifică a zilelor noastre numeşte principiul antropic. Problemele raportului dintre om şi lume nu pot fi rezolvate prin exteriorismul tehnicist, dar nici doar printr-o situare contemplativă. Ca sinteză şi parte a lumii, omul este în interiorul ei, dăruind şi primind în această relaţie. Soluţia violenţei tehnologice vrea să afirme cu orice preţ o superioritate a omului şi o ordine străină sensului profund al creaţiei, simptom al ignorării adevăratului raport dintre om şi lume. Sfântul Maxim afirmă o reciprocitate, o perihoreză şi o comunicare fundamentală între om şi cosmos: “lumea este în trup prin natură, trupul în lume prin simţire, şi fiecare din ele este supusă celeilalte prin comunicarea de la una la alta a proprietăţii fiecăreia” Omul şi creaţia sunt simultan, prin intermediul trupului omenesc, natura naturans şi natura naturata. De aceea, cine vrea să învingă lumea, adică să ajungă la o cunoaştere autentică şi doxologică a lui Dumnezeu prin creaţie , trebuie să se învingă pe sine, să-şi convertească raţional mişcările prin virtuţi, unificându-şi tendinţele în Dumnezeu.
Umanitatea de azi trebuie să aleagă între Adam şi Hristos, spune părintele Stăniloae , cei doi fiind “alternative ale raportului omului cu natura: robirea lui de către fructul dulce al părţii sensibile a naturii, sau stăpânirea ei prin spirit, desigur, nu fără efortul renunţării la dulceţile ei şi al durerilor crucii. . Numai prin aceasta biruieşte spiritul asupra părţii sensibile a naturii şi o transfigurează până la înviere”.
Să nu ne lăsăm seduși de umanismul derutant al lumii în care trăim, ci să ne ancorăm în realitatea ultimă a lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost oferită prin revelație."
f, interesant
RăspundețiȘtergere