.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




vineri, 22 aprilie 2016

Despre originile dreptăţii: Inelul puterii (Mitul lui Gyges)

de  Florin George Popovici


„Se spune aşadar că a fi drept e bine, a suferi o nedreptate e rău, iar răul adus de îndurarea nedreptăţilor este mai mare decât binele adus de purtarea nedreaptă, astfel încât atunci când oamenii provoacă şi suferă nedreptăţi în relaţiile cu alţii, şi au parte de ambele, cei care nu pot să scape de una şi s-o ia pe cealaltă cred că e de folos să facă o înţelegere şi nici să nu cauzeze, nici să nu sufere vreo nedreptate; încep să croiască legi şi să încheie convenţii, numind legală şi dreaptă porunca legii. Aceasta se spune că e originea şi natura dreptăţii, care e ceva între două extreme: cea bună – să faci rău şi să nu plăteşti pentru asta – şi cea rea, să înduri nedreptatea şi să nu te poţi răzbuna. Se spune că dreptatea se află între acestea două, şi nu e privită ca un bine, ci este cinstită din pricina slăbiciunii de a săvârşi nedreptăţi; căci acela în stare să facă nedreptăţi, dacă ar fi un bărbat adevărat, n-ar încheia cu nimeni o înţelegere potrivit căreia să nu facă rău ori să îndure răul – s-ar mânia cumplit la gândul acesta. Prin urmare, astfel este firea dreptăţii, Socrate, şi astfel este izvorul ei, după cum se spune. (…) Cei ce practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi, am înţelege lesne dacă ne-am gândi în felul următor: să dăm şi dreptului şi celui nedrept îngăduinţa să facă ce vor şi să apoi să-i urmărim privind încotro îi va duce pofta fiecăruia. Ei bine, îl vom prinde pe omul cel drept în flagrant delict, îndreptându-se spre aceeaşi ţintă ca omul nedrept datorită poftei de a avea mai mult, pe care orice fire o urmăreşte ca pe un bine – doar legea şi forţa o conduc spre preţuirea egalităţii. Asemenea îngăduinţă, despre care vorbesc, ar fi maximă, dacă ei ar avea puterea pe care se zice că a avut-o odinioară Gyges… se povestea, astfel, că omul acela era păstor în slujba regelui de atunci al Lydiei. Întâmplându-se să vină o ploaie mare şi un cutremur, pământul s-a crăpat şi s-a căscat o prăpastie sub locul unde el se afla. Văzând aceasta şi mirându-se, păstorul a coborât şi a văzut multe lucruri de basm, printre care şi un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porţi. Vârându-şi capul pe acolo a văzut înăunutru un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu luă nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mână, şi ieşi. La adunarea obişnuită a păstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele păstoritului, veni şi păstorul având inelul. Aşezându-se laolaltă cu ceilalţi, i s-a întâmplat să răsucească piatra inelului către sine, spre interiorul mâinii şi, făcând aceasta, deveni nevăzut pentru cei de faţă, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se miră şi, atingând uşor inelul, răsuci piatra în afară, redevenind vizibil. Gândindu-se să probeze dacă inelul avea într-adevăr această putere, i se întâmplă astfel: când întorcea piatra înăuntru, devenea nevăzut, când o întorcea în afară – vizibil. Băgând de seamă aceasta, orândui să fie printre solii trimişi la rege şi, ajungând acolo, îl înşelă cu regina. Apoi, împreună cu ea, îi pregăti regelui uciderea şi îi luă astfel domnia.
Aşadar, dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură stană de piatră, încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit şi să ia din piaţă, nevăzut, orice ar voi, sau, intrând în case, să se împreuneze cu orice femeie ar vrea, să ucidă sau să elibereze din lanţuri pe oricine ar dori, putând face şi alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni. Însă, făcând aşa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celălalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleaşi fapte. Aşa fiind, aceasta este o bună dovadă că nimeni nu este drept de bunăvoie, ci doar silnic. Astfel, neexistând un bine propriu al (dreptăţii), oricând şi oriunde omul se gândeşte că e în stare să săvârşească nedreptăţi, le face. Căci toată lumea crede în sinea ei că e mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea şi bine gândeşte, după cum va afirma cel ce opinează astfel. Iar dacă cineva, stăpân pe atari puteri, nu va voi să făptuiască nedreptăţi şi nici nu se va atinge de bunul altuia, va fi socotit de către cei ce îl vor cunoaşte omul cel mai nenorocit şi mai neghiob. Desigur, ei îl vor lăuda unii faţă de ceilalţi, amăgindu-se astfel reciproc, de frică să nu păţească vreo nedreptate.” 
(Platon, „Mitul lui Gyges”, în Cartea a II-a din dialogul Republica).

Sugestii interpretative (povestea este reluată, într-o formă mai elaborată de J.R.R. Tolkien, în cartea sa de un succes răsunător, Stăpânul Inelelor, unde îl descoperim pe Gollum într-o peşteră, confiscat de puterea inelului)

Conceptul de dreptate a fost folosit adesea de gândirea filosofică în strânsă legătură cu aprecierea comportamentului uman. În dialogul Republica, Platon ne invită să luăm parte la un veritabil experiment mental: un personaj numit Galucon îi solicită lui Socrate să-i explice de ce aceia care practică dreptatea o fac fără voia lor, datorită „neputinţei de a face nedreptăţi”. Trebuie precizat ab initio că poziţia asumată de Glaucon cu privire la dreptate şi totodată la natura compromisă din punct de vedere moral a omului nu reprezintă opinia autorului. Glaucon afirmă că, dacă s-ar permite atât omului drept cât şi celui nedrept să facă ce vor, se va ajunge în situaţia în care omul drept să procedeze precum cel nedrept, adică să comită nedreptăţi, pentru că fiecare dintre ei are tendinţa de a avea cât mai mult, în virtutea faptului că firea omenească îl conduce pe om să posede tot mai multe bunuri materiale (pentru Glaucon, egoismul, avariţia, dorinţa de putere sunt caracteristici constitutive ale naturii umane).

Platon relatează legenda lui Gyges, un păstor aflat în slujba regelui Lydiei, care, intrat în posesia unui inel fermecat, dobândeşte puterea de a se face nevăzut oricând vrea. Prin această legendă se încearcă explicarea comportamentului în condiţiile în care, ştiindu-se nevăzut, omul poate întreprinde acţiuni drepte sau nedrepte, potrivit naturii umane corupte. Concluzia lui Galucon este următoarea: dacă ar exista două astfel de inele şi dacă pe primul l-ar avea omul drept şi pe celălalt omul nedrept, se poate crede că nimeni nu s-ar dovedi în asemenea măsură de puternic încât să se ţină de calea dreptăţii şi să aibă tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, atunci când îi este îngăduit. În concepţia lui Glaucon, nimeni nu este drept de bunăvoie, ci numai constrâns de împrejurări sau de lege. Aşadar, pentru că nu există un bine propriu al dreptăţii care să-i orienteze pe oameni, aceştia fac nedreptăţi atunci când au ocazia de a le face. Motivul principal constă în aceea că toţi oamenii consideră în sinea lor că este mult mai profitabilă nedreptatea decât dreptatea. S-ar putea însă să existe oameni care să nu vrea să comită nedreptăţi şi să nu se atingă de bunurile celorlalţi. Evident, astfel de oameni ar fi consideraţi nişte proşti, deşi toţi vor lăuda atitudinea lor ca fiind o adevărată virtute. De aici desprindem concluzia că între natura omului – impulsurile şi comportamentul său egoist – şi practicarea dreptăţii (care, alături de moralitate, este un construct social) există o contradicţie de nesoluţionat. În sprijinul acestei idei se aduce următorul argument: nici un om nu poate fi drept dacă este lăsat să-şi satisfacă propriile interese. Iată de unde necesitatea instituirii legilor menite a tempera obsesiva căutarea a puterii ce însoţeşte natura umană.

Problema pe care povestea lui Gyges ne-o aduce în atenţie este una de extremă actualitate, convertirea ei în interogaţii generatoare de reflecţii fiind extrem de legitimă: de ce comportamentul imoral, nedrept poate aduce mai multe beneficii celui care-l asumă? saude ce imoralitatea generează prosperitate, putere şi faimă, în timp ce viaţa trăită în acord cu virtutea duce, mai degrabă, la sărăcie, slăbiciune proprie şi abuz din partea celorlalţi? Să fie oare comportamentul drept, moral, doar consecinţa fricii de sancţiune? Prin perspectiva (demonică) asumată de Galucon (un veritabil advocatus diaboli), conduita dreaptă este rezervată celor slabi, doar celor cărora le lipseşte puterea de a produce nedreptatea. Virtutea ar deveni, printr-un astfel de punct de vedere, însemnul unei slăbiciuni impardonabile. Din fericire, înainte ca o astfel de convingere să ne fie inoculată (cu efectele-i catastrofale), Platon (discipolul fidel al lui Socrate) restabileşte ordinea firească a lucrurilor, susţinând cu fermitate practicarea dreptăţii şi viaţa trăită în orizontul virtuţii. Argumentul platonician ţine de o logică a bunului-simţ, şi anume acela că, deşi seducătoare, conduita imorală, nedreaptă, este în măsură să ne corupă ireversibil sufletul, livrându-ne izolării şi disperării."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu