Nimicnicia și absurdul vieții - de Omar Khayyam

”Ivirea mea n-aduse niciun adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea.
Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Și-acum – ce sens plecarea?

Un joc ce se repetă e viaţa – şi tu ştii:
Câştigul e durere şi moartea fără nume.
Ferice de copilul sfârşit în prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.

Spun unii că există un Creator, şi zic
Că pentru a distruge, fiinţe a creat.
Fiindcă sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru că-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

Credinţă şi-ndoială, eroare şi-adevăr,
Ca boaba unei spume, uşoare sunt şi goale.
Opacă sau bogată în irizări de cer,
Această boabă-i chipul şi tâlcul vieţii tale.

Când am să plec din lume n-au să mai fie flori,
Nici chiparoşi, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristeţe, nici înserări şi zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ţine.

Un punct pierdut e lumea în haosul imens
Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens.
Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis,
Zădarnic este gândul, iar existenţa – vis.

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă.
Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,
Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă
Şi apoi ea în cutia neantului ne-aruncă.

Tu ai să pleci spre ziuă sau poate chiar diseară.
E timpul să bei vinul cu sufletul uşure.
Tu te compari, nebune, cu o comoară rară
Şi crezi că hoţii-aşteaptă cadavrul – să ţi-l fure?

Toți cei care plecară au adormit pe rând
În pulberea săracă a vanităţii lor.
Să bem, şi-ascultă-aicea amarul adevăr:
Tot ce-a spus fiecare, o, Saki, a fost vânt.

Durere şi mâhnire în lumea nesfârşită,
Cu mii de taine plină – alt lucru n-am găsit.
Ai vrut mai mult să afli, o, inimă-ostenită,
Dar astăzi, la plecare, nu ştim de ce-am venit.

Se-ntunecă. Mesenii extenuaţi de viaţă
Au adormit. În umbră, priviţi ce palizi sunt!
Întinşi şi reci! Tot astfel vor fi şi în mormânt.
N-aduceți lampa! Morții nu mai au dimineață.

Vreau beat să fiu într-una şi-aş vrea să dorm mereu.
Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău.
Durerea, bucuri – la fel sunt pentru mine.
Căci zâmbetu-i solia tristeţii care vine.

Tu eşti, bătrână lume, palatul trist în care
Aleargă nopţi şi zile, spre moarte galopând.
Şi unde şahi de-a rândul visară fiecare
Mărire sau iubire – şi s-au trezit plângând.

Mă-ntreb: ce-mi aparţine cu-adevărat? Ce rost
Avui, când fără urmă am să mă pierd în moarte?
Un scurt incendiu-i viaţa. Văpăi de toţi uitate,
Cenuşă spulberată-n vânt: un om a fost.

N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege.
Şi chiar dacă-aş fi liber, spuneţi-mi, unde-aş merge?
Să nu te naşti mai bine-i. Dar cum să evităm?
…Acum însă că suntem – de ce să mai plecăm?

Beţivule, imensă urnă, eu nu ştiu cin’ te-a modelat.
Ştiu doar că poţi-ncape-n trei vedre şi ştiu c-ai să te sfarmi curând.
Mult timp am să mă-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit şi-acuma – de ce eşti doar pământ?

Prisos de strălucire eu lumii n-am adus.
Tot ce mă înconjoară – de mine-i mai presus.
Nedumerit şi singur mă-ntreb neîncetat:
De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?

Prietenii mei unde-s? Călcatu-i-a-n picioare
Ne-ndurătoarea moarte? Dar noaptea mi se pare
Că-i mai aud cum cântă prin parcul adormit.
– Sunt morţi, ori poate numai sunt beţi de-a fi trăit?

Cu toate că-s frumoasă şi am parfum de lotuşi,
Deşi am ca laleaua obraz catifelat
Şi svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totuşi,
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schiţat?”

- pictura: Gregory Beck