.

"Etica: efortul seninătății de a înțelege lacrimile."
(Andrei Pleșu)

luni, 31 martie 2014

”...si mă rog de tine,/ naste-mă. ”


- versuri: Nichita
- desen: Francesco Primaticcio

verde

duminică, 30 martie 2014

"Pathos-ul risca, dar este temperat de profunzimea ethos-ului si luciditatea logos-ului"


Primăvara anilor târzii



”Din ochii mei cad
Lacrimi de lumină
Eu sunt femeia care a iertat
Plecarea celui care încă
N-a venit

Copacii înfloresc întâia oară
Într-un imens pământ pustiu de cruci
Sub abur viu răsar mărgaritare

Respiri și tu
Respir și eu


Iubim.”


Luminița Amarie

Bab'Aziz ( film )


vineri, 28 martie 2014

- reflexii în oglindă ( 24 )


 ”Învaţă să priveşti fără imaginaţie, să asculţi fără distorsiuni, asta-i tot.
Încetează să mai atribui nume şi forme la ceea ce este în esenţă fără nume şi formă, realizează că fiecare modalitate de percepţie este subiectivă, că ceea ce este văzut sau auzit, pipăit sau mirosit, simţit sau gândit, aşteptat sau imaginat, este în minte şi nu în realitate.”
(Nisargadatta Maharaj)

- initiativa: SoriN

joi, 27 martie 2014

marți, 25 martie 2014

•♫ AVE MARIA - Aaron Neville ♫•





✿♫°☀♪° Meloman pentru o zi º♪☀♫°✿

N-am înțeles niciodată de ce-mi curgeau lacimile când vântul îmi reteza vorba, de ce la fiecare pas, îmi sângera cărarea ...TU însuți, rănit, îndurerat dar îndurător, ai tăiat întunericul, așezându-mă pe un alt ...drum.

”Asemenea mie și tu /Trăiești într-o singurătate /Pe care doar îngerii știu, /Umili, între aripi s-o poarte…”


 
- versuri : Emil Brumaru

Toate-s grele-n lumea asta...Până și arborii ajung prea grei. Le-nduram tipatul mut, dat înapoi... pamânutul.

 
 

Buna Vestire sau Ziua Cucului – tradiții și obiceiuri



”Buna Vestire, cunoscută în popor și sub numele de Blagoveștenie, se sărbătorește pe data de 25 martie a fiecărui an, fiind prima sărbătoare, atestată documentar, dedicată Maicii Domnului.
Totodată, conform tradiției românești, ziua de Buna Vestire se mai numește și Ziua Cucului, deoarece acum va cânta pentru prima dată cucul, vestitor important în viața omului.
În această zi mare, cântecul cucului trebuie așteptat de oameni cu veselie, cu stomacul plin și cu buzunarele pline de bani, astfel vor putea beneficia de lucruri bune în anul ce va urma.
Pe de altă parte, dacă cântecul cucului ne va surprinde posomorâți și cu stomacul gol, atunci e semn rău, se spune că “te-a spurcat cucul”, iar peste an lucrurile nu vor merge tocmai bine.
Tradiția ne mai spune că în ziua Bunei Vestiri, oamenii nu au voie să se certe și să fie supărați unii pe alții, pentru că vor avea necazuri tot anul.
În unele zone ale țării, de Buna Vestire, există obiceiul ca pomii să fie amenințați cu un topor și să fie stropiți cu țuică, fiindcă așa vor avea roade bogate.
Un alt obicei al zilei de Blagoveștenie, întâlnit cu precădere în Maramureș, este acela de a aprinde focuri în curți până după miezul nopții sau până spre zori. Focurile sunt alcătuite din lucruri nefolositoare, adunate de prin ograzi, iar obiceiul poartă numele de “Noaptea Focurilor.
Sărbătoarea Bunei Vestiri aduce cu ea și o serie de superstiții, cum ar fi:
  • De Blagoveștenie se mănâncă pește, pentru a fi tot anul “ca peștele în apă”;
  • În ziua de Buna Vestire, pescarii nu au voie să arunce mămăligă în apă, pentru că vor muri toți peștii din apa respectivă;
  • Gospodinele nu au voie ca, în ziua de Blagoveștenie, să pună ouă sub cloșcă, fiindcă puii vor ieși cu două capete și cu patru picioare;
  • La o așa zi mare, cum e ziua Bunei Vestiri, e bine să punem pe pragul casei pâine și sare pentru hrana îngerilor, care ne vor veghea tot restul anului, etc.
O superstiție foarte cunoscută în popor, ne îndeamnă să credem că așa cum va fi vremea în ziua de Blagoveștenie, așa va fi și de Paște.”

luni, 24 martie 2014

Nordul - de Ana Blandiana

 
 
Nu trişăm din ticăloşie,
Ci din nepricepere.
Aburiţi, nu mai ştim
Cine suntem şi cum.
În urmă, un şir de părinţi necunoscuţi,
În faţă, un şir de fii necunoscuţi.
Ce ştim? Pe cine cunoaştem?
Ne mişcăm nesiguri:
Facem un pas, apoi încă unul,
Şi altul, şi-n cele din urmă pornim
Privind nostalgic în direcţia opusă...
Dacă ni s-ar răspunde cel puţin la o-ntrebare:
Unde e nordul?
Pe frunte părul ne tremură uşor
În vântul produs
De trecerea timpului.
 

duminică, 23 martie 2014

secrete întunecate...



”Balanta este considerat semnul justitiei.
Un semn al frumusetii.
Al artelor plastice, al muzicii.
Pana la urma in nativul din aceasta zodie este un talmes-balmes. Ceea ce deranjeaza cel mai mult la aceasta zodie este ca planeta de guvernamant este Venus, planeta iubirii, care reglementeaza si viata taurului.
De aceea este atat de usor sa intalnesti oameni frumosi taur si balanta.
Balantele pot trai sub un pod, dar undeva la incheietura pdoului va avea un pahar plin de apa cu o margareta, doar pentru ca el sa aiba ceva frumos la care sa se uite in timp ce sta de veghe.
Este normal sa cadem in mrejele unor balante superbe chiar irezistibile.
Balanta este tipul tipic care are o prietena frumoasa si o ia la fotbal, doar ca sa o arate si altora.
Balanta are obiceiul enervant de a seduce si pe Dumnezeu si toata lumea iar apoi, la fel de natural nu stie ce sa faca cu “victima”. Este foarte comun pentru Balanta sa aiba mai multe relatii in acelasi timp, pana cand una dintre victime isi pierde rabdarea si ii pune talpa in fata (in general, un Leu SAU un Berbec… sau un nebun).
Si este cicalitor…, poate sta ore in sir discutand aceeasi problema:
In mijlocul unei partide de sex, Balantele doresc sa se opreasca si sa se uite in ochii tai si inventeaza orice doar ca sa te mangaie…
In mijlocul unui joc de carti el vrea sa se opreasca, pentru ca e luna plina si nu vrea sa piarda privelistea.
La sfarsitul relatiei, el decide sa spuna ca te iubeste si iti ureaza Curaj in viata!
Este foarte comun ca Balantele sa se casatoreasca foarte devreme, pentru ca ele cred ca dragostea este partea de sus a rotii.
Este normal sa sa casatoreasca de mai multe ori.
E bine sa fie bogati pentru ca au multe pensii alimentare de platit.
Femeia din Balanta chiar daca este saraca va fi implicata in servicii cu frumusetea sau cu justitia.”

sursa

"Euforia / O eterna capodopera / O bataie cu dragoste a inimii mele / Mergem in s-s-s-s-s-s-s-sus / Pentru totdeauna / Navigam spre infinitate / Mergem in sus. / Atingem divinitatea ."


sâmbătă, 22 martie 2014

 
 
 
 
 

vineri, 21 martie 2014

joi, 20 martie 2014

Sufletul de primavara (Nichita Stanescu)



Sufletul se rotea in jurul intamplarilor,
uneori atingandu-le.
Un ochi razand, un ochi plangand in capul cerului
erai tu, soare, si tu, pamantului.

Sufletul se rotea toata ziua, toata noaptea.
O amintire. O speranta. O amintire, si iar o speranta.
Oamenii, pomii, pietrele, iarba,
cu moartea stateau in balanta.

Sufletul se impartea in globuri, cum se imparte
coloana de apa-ndoita la varf spre bazinuri.
Era un glob de pace, un glob de razboi,
un glob al visarii si unul de chinuri.

Soarele privea cu lumina, pamantul privea cu oameni,
si-amandoua privirile erau paralele.
Nu-ntalneau nimic inainte, poate numai un dans
in balans monoton, taciturn, de galese stele.

Lumina se-ntorcea pan' la urma-napoi, modulata,
ca un ecou repetat rasfrangand si strigand
un nume iubit, o intamplare de altadata.
Oamenii se intorceau pan' la urma inapoi in pamant.

Sufletul stia, cunostea, simtea toate-acestea.
Si se rotea, se rotea ametitor,
invidiind uneori pomii, alteori pietrele, alteori iarba,
pentru linistea desavarsita a lor.

Cateodata-atingea mortii, ii intreba de ce au murit,
alteori atingea viii, ii intreba ce au de gand,
cum au de gand sa prelungeasca
lumina acestui pamant.

Unii rosteau cuvinte de ura, de foc, de mormant.
Unii rosteau cuvinte de boala, unii rosteau cuvinte de moarte.
Globurile sufletului se invineteau, se-nnegreau, se topeau,
alunecau mai departe, din departe in departe.

Altii rosteau cuvinte de viata, altii rosteau cuvinte de pace.
Despre coloana ce-ar trebui inaltata, despre o iarba aflata,
care-ar supune cancerul, care ar darama statuia tristetii.
Globurile sufletuui se-mpurpurau deodata, opreau deodata
roata lor mare in lume, fuga lor toata.

Sufletul se aduna ca un fluviu in infinitul marii.
Nu mai vroia sa plece, si, in curand,
ochiul soarelui privea cu lumina, razand,
ochiul pamantului privea cu oameni, incepand sa surada.




- foto:Edward Hartwig

,,Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior, şi nu există nici persoane egale între ele. Fiecare este unic. Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberaţie. Nu toţi oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore. Însă aceasta nu înseamnă că Rabindranath Tagore este superior pentru că nu poţi fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine. Eu cred că fiecare reprezint...ă o manifestare unică. Trebuie deci să renunţăm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate şi inegalitate şi să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate. Într-adevăr, fiecare individ este unic. Priveşte doar cu mai multă iubire şi vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.''


- text: Osho
- pictura:Elena Markova

Je suis venu te dire que je m'en vais........


miercuri, 19 martie 2014

luni, 17 martie 2014

duminică, 16 martie 2014

înflorire...


Goethe: Basmul Şarpelui Verde şi a domniţei Crina

”Întrebă: „De unde vii tu?”,
„Din prăpăstiile unde aurul locuieşte”, spuse şarpele.
„Ce e mai măreţ decât aurul?” întrebă regele.
„Lumina”, răspunse Şarpele.
„Ce e mai proaspăt decât lumina?” spuse regele.
„Vorbele”, răspunse şarpele”



”În căsuţa lui de lângă tumultuosul râu pe care o ploaie torenţială îl umflase până la refuz stătea bătrânul Barcagiu, dormind, fiind obosit de treburile grele de peste zi. În mijlocul nopţii voci gălăgioase îl treziră. Barcagiul auzi că erau călători care voiau să fie trecuţi peste apă.  
Ieşind afară, văzu două duhuri uriaşe plutind pe lângă barca care stătea ancorată. Ele au spus că sunt într-o grabă nebună şi că ar fi trebuit să fie deja pe partea cealaltă. Bătrânul barcagiu nu pierdu de aceea deloc vremea; debarcă şi cârmui potrivit cu obiceiul lui de-a lungul curentului, timp în care cei doi străini sâsâiau şi pâlpâiau amândoi într-o limbă necunoscută, dar foarte iute, şi din când în când izbucneau într-un râs puternic, ţopăind o dată pe marginea bărcii şi pe scaune, iar altădată pe fundul bărcii.
„Se înclină barcă” strigă bătrânul om, „dacă nu staţi liniştiţi, se vă răsturna; staţi jos, domnii Duhuri!”
Auzind acest sfat izbucniră într-un râs sănătos, îl batjocoriră pe bătrân şi deveniră mai neliniştiţi ca niciodată. Barcagiul le primi răutatea în tăcere. În curând ajunseră pe celălalt mal.
„Asta e pentru efortul tău!” spuseră călătorii şi se scuturară, iar o grămadă de monezi de aur scânteietor zăngăniră jos în barca udă. „Pentru numele lui Dumnezeu, ce aveţi de gând să faceţi?” spuse bătrânul om, „mă veţi ruina pentru totdeauna! Dacă o singură monedă ar cădea în apă, râul care nu poate suferi aurul s-ar ridica în valuri înspăimântătoare şi m-ar înghiţi şi pe mine şi pe barca mea;şi cine ştie cum ar fi mers cu voi în cazul ăsta? hai, luaţi-vă banii înapoi.”
„Nu putem să luăm nimic înapoi, o dată ce le-am scuturat din noi”, spuseră duhurile luminoase.
„Atunci îmi faceţi necazuri.”, spuse bătrânul om, aplecându-se şi adunând monezile în pălăria sa, „va trebui să le strâng şi să le duc pe mal şi să le îngrop.”
Duhurile săriră din barcă, dar bătrânul strigă după ele: „Dar ia staţi, unde mi-e plata?”
„Dacă nu primeşti aur, poţi să munceşti pe degeaba” spuseră Duhurile. „Trebuia să ştiţi că plata mea constă doar din poamele pământului.” „Poamele pământului? Nu le suferim şi nu le-am gustat niciodata.” „Şi totuşi,” spuse bătrânul, „nu pot să vă las să plecaţi, până ce nu îmi promiteţi că îmi veţi aduce trei căpăţâni de varză, trei anghinări şi trei cepe.”
Duhurile se amuzau, dar se simţiră, în mod inexplicabil, legate de pământ: era cel mai neplăcut sentiment pe care îl avuseseră vreodată. Se angajară de aceea să-i plătească bătrânului ceea ce ceruse, cât mai curând. El îi lăsă să plece şi se întoarse înapoi. Parcursese deja o distanţă destul de mare, când duhurile îl strigară: „Bătrâââne! Heei, bătrâne! Punctul principal e uitat!” El era însă departe însă, şi nu-i auzi. Ajunsese în linişte de partea cealaltă a Râului, într-un loc stâncos, unde apa nu ajungea niciodată. Aici voia să-şi îngroape aurul periculos. Între două colţuri de stâncă a găsit o prăpastie monstruoasă. Scutură aurul în ea şi se întoarse către căsuţa lui.
În această prăpastie se afla frumosul Şarpe Verde care fu trezit din somnul lui de zdrăngăneala produsă de căderea aurului. Imediat ce puse ochii pe monezile strălucitoare, le şi mâncă cu cea mai mare poftă. Pe unele le adună atent, căci erau împrăştiate în crăpăturile stâncii.
Abia ce le înghiţise, când, cu o plăcere mare, începu să simtă metalul topindu-i-se în interior şi împrăştiându-i-se în întregul corp. Şi apoi, spre bucuria lui, observă că devenise transparent şi luminos. De mult de tot i s-a spus că este posibil, dar acum, îndoindu-se că o astfel de lumină ar putea dura, curiozitatea şi dorinţa de a fi sigur ca va persista îl scoase afară din adăpostul lui ca să poată să vadă cine a scuturat în prăpastie preţiosul metal. N-a găsit pe nimeni.
Era încântător să-i admiri apariţia şi strălucirea graţioasă, acum când se târa printre rădăcini şi tufişuri, aruncându-şi lumina prin iarbă. Fiecare frunză părea de smarald, fiecare floare era îmbibată cu o nouă strălucire. În van însă cutreieră el tufişurile singuratice. Speranţa crescu în el când, ajungând în câmp deschis, văzu în depărtare o strălucire asemănătoare cu a lui. „O să-mi găsesc fraţii, atunci?” spuse Şarpele şi se grăbi spre acel loc. Efortul de a se târî prin mlaştină şi printre trestii nici nu-l băgă în seamă; căci deşi îi plăcea cel mai mult să trăiască în locurile uscate şi pline de iarbă ale munţilor, printre crăpăturile stâncilor, să se hrănească cu ierburi iuţi şi să-şi potolească setea cu blânda rouă şi cu apa proaspătă de izor, de dragul acestui aur, şi cu speranţa unei lumini glorioase, ar fi îndeplinit orice i s-ar fi propus.
Într-un sfârşit, destul de obosit, ajunse într-un loc plin de trestii din mlaştină, unde cele două Duhuri ţopăiau dintr-o parte în alta. Se aşeză lângă ele şi le salută. Era fericit să-i întâlnească, fiind, aşa credea el, înrudiţi cu familia lui. Luminile se aplecară spre el, săriră peste el şi râseră după obiceiul lor. „Verişorule”, spuseră, „ tu eşti orizontal, dar cum vine asta? Este adevărat că suntem înrudiţi doar după arătare, căci observă dumneata” şi amândouă duhurile, comprimându-şi întreaga lăţime, se făcură pe cât de înalte putură, „ce bine ne prinde forma aceasta conică, nouă, domniilor verticalităţii! Nu ne-o lua în nume de rău, bunule Şarpe; ce familie se poate lăuda cu un astfel de lucru? De când au existat duhuri în lume, niciunul dintre ele n-a stat culcat”.
Şarpele se simţi foarte incomfortabil în compania acestor rude; căci, ţinându-şi capul cât de sus putea, îşi dădu seama că trebuie să-l aplece la pământ din nou, dacă era nevoit să se mişte din loc; şi dacă în întunecatul tufiş se simţea extrem de satisfăcută de felul cum arăta, splendoarea lui în prezenţa acestor veri părea să scadă în fiecare moment şi îi era teamă că până la urmă se va stinge de tot.
Jenat, întrebă grăbit dacă domnii nu-l pot informa de unde a venit aurul strălucitor care a căzut nu de mult în crăpătura stâncii? Opinia lui era că a fost o ploaie de aur care a căzut direct din cer. Cele două duhuri râseră şi se scuturară şi o mulţime de monezi de aur căzură zdrăngănind pe lângă ei. Şarpele se împinse cu agilitate ca să mănânce aurul. „Mult bine îţi pot face, Domnule” spuse duhul mai energic, „şi noi putem să te ajutăm un pic mai mult”. Se scuturară cu iuţeală de încă câteva ori, astfel încât Şarpele să poată să înfulece repede hrana cea preţioasă. Splendoarea lui vizibil se mări; strălucea cu adevăr frumos, în timp ce duhurile slăbiseră şi deveniseră mai scunde, fără ca însă să-şi piardă vreun pic buna lor dispoziţie.
„Vă sunt îndatorat pe veci”, spuse Şarpele cu un suflu nou adus de praznic; „Cere-ţi-mi ceea ce doriţi, iar dacă pot, vă voi îndeplini dorinţa.”
„Foarte bine!” spuseră Luminile. „Atunci spune-ne unde trăieşte frumoasa domniţă Crina? Condu-ne la palatul şi la grădina unde locuieşte şi nu pierde niciun moment, căci murim de nerăbdare să ne aplecăm în faţa ei.”
„Acest serviciu”, spuse Şarpele cu un oftat adânc, „nu-l pot face acum pentru voi. Frumoasa Crina sălăşluieşte, vai!, pe partea cealaltă a râului.” „Pe cealaltă parte a râului? Şi tocmai am trecut pe partea asta, în noaptea asta furtunoasă! Ce cruzime ca Râul să ne despartă astfel! N-ar fi posibil să-l chemăm pe bătrân înapoi?”
„Ar fi inutil” spuse Şarpele, „ căci dacă l-aţi găsi pregătit pe mal, el nu v-ar duce. Poate aduce pe oricine pe partea asta, dar pe nimeni de aici, pe partea cealaltă.”
„Urâtă poveste!” se plânseră Duhurile. „Şi nu există alte mijloace de a trece prin apă?” „Există, dar nu acum. Eu, însumi, aş putea să văd duc, domnilor, dar nu înainte de amiază.” „Atunci nu ne place nouă să călătorim.” „Puteţi, când se înserează, să treceţi apa pe umbra măreţului Uriaş.”
„Cum vine asta?” întrebară Duhurile, „Măreţul Uriaş trăieşte nu foarte departe de aici. N-are nicio putere în corp, nu poate să ridice niciun pai cu mâinile, umerii lui n-ar putea să care un mănunchi de vreascuri; dar cu umbra lui, el are putere asupra multor lucruri, aproape asupra la toate. La răsărit şi la apus are el de aceea cea mai mare vigoare; şi astfel seara vă puneţi pur şi simplu în spatele umbrei sale, Gigantul merge uşor la mal, iar umbra vă trece apa. Dar dacă doriţi, la ceasul amiezii, să aşteptaţi în acel colţ al pădurii, unde tufişurile atârnă peste mal, eu însumi vă voi duce şi vă voi prezenta frumoasei domniţe Crina. Pe de altă parte, dacă vă displace amiaza, trebuie doar să vă duceţi la căderea nopţii la cotul acela stâncos, să-i faceţi o vizită Gigantului. Vă va primi cu siguranţa căci este un domn prea bun.”
Cu o reverenţă uşoară, duhurile plecară, iar Şarpele în adâncul lui nu era nemulţumit că se leapădă de ele; în parte pentru că putea să se bucure de lumina lui, în parte pentru a-şi satisface curiozitatea care, pentru un timp lung, îl agită atâta.
În prăpastie, unde destul de des se târa, făcu o descoperire ciudată. Căci deşi se târa în sus şi-n jos în acest abis, niciodată n-avusese aici o rază de lumină. Putea doar să deosebească obiectele din jur cu simţul atingerii. În general întâlnise doar creaţiile neregulate ale Naturii; o dată trecea pe lângă dinţii cristalelor imense, iar altă dată simţea aftele şi părul argintului pământesc şi din când în când ducea cu el la lumină nişte pietre preţioase împrăştiate. Dar spre mirarea lui deloc mică, într-o stâncă care era închisă din toate părţile, dăduse peste anumite obiecte care trădau mâna creatoare a omului. Pereţi netezi pe care nu putea să se urce, colţuri armonioase şi ascuţite, stâlpi bine formaţi. Şi ceea ce părea cel mai ciudat: figuri umane pe care le încolăcise mai mult de o dată şi care îi păreau să fie din alamă sau din cea mai netedă şi şlefuită marmură. Toate aceste experienţe voia acum să le simtă şi cu văzul, pentru a-şi confirma ceea ce doar presupuse.
Credea că poate ilumina întreaga vizuină subterană cu ajutorul luminii sale; şi spera că va cunoaşte aceste lucruri ciudate dintr-o dată. Se grăbi înapoi şi curând găsi, pe calea obişnuită, crăpătură prin care obişnuia să intre în Sanctuar.
Ajungând aici, privi în jurul lui cu o curiozitate lacomă, deşi strălucirea din el nu putea lumina fiecare obiect din rotundă. Cu uimire şi reverenţă se uită într-o firidă strălucitoare, unde se găsea imaginea din aur a unui rege maiestuos. În înălţime imaginea regelui era mai mai mare decât statura unui om, dar după formă părea asemănătoare cu o persoană puţin mai înaltă. Corpul său chipeş era îmbrăcat cu o manta simplă, iar o coroană de stejar îi ţinea părul prins. Imediat ce şarpele privi figura venerabilă, regele începu să vorbească. Întrebă: „De unde vii tu?”, „Din prăpăstiile unde aurul locuieşte”, spuse şarpele. „Ce e mai măreţ decât aurul?” întrebă regele. „Lumina”, răspunse Şarpele. „Ce e mai proaspăt decât lumina?” spuse regele. „Vorbele”, răspunse şarpele.
În timpul acestei conversaţii, şarpele se dădu într-o parte, şi în cea mai apropiată firidă văzu o altă imagine glorioasă. Era Regele de Argint care şedea. Forma lui era lunguiaţă; era îmbrăcat cu o robă împodobită; coroana, brâul şi sceptrul erau ornate cu pietre preţioase, iar bucuria mândriei sale i se găsea în privire. Părea să fie gata să zică ceva, când o venă puţin colorată care curgea peste peretele de marmură, devenii dintr-o dată luminoasă şi aruncă o lumină difuză şi veselă în întregul Templu. Lumina îl făcu pe şarpe să-l vadă pe cel de-al treilea rege, făcut din alamă. Acesta cu o formă măreaţă, proptit pe toiagul său, ornat cu o coroană de laur părea să fie mai mult piatră, decât un om. Şarpele se uită la cel de-al patrulea rege care stătea la o distanţă mare de el. Zidul se deschise dintr-o dată, în timp ce din vena sclipitoare se scurse lumină care străluci ca fulgerul şi imediat dispăru.
Un om de statură mijlocie, întră prin crăpătura din stâncă şi îi atrase atenţia Şarpelui. Era îmbrăcat ca un ţăran şi ducea în mâna sa o mică lampă la a cărei flamură ţi-ar fi plăcut să te uiţi şi care într-un fel ciudat, fără nicio umbră, lumina întregul dom.
„De ce ai venit, de vreme ce avem lumină?” întrebă regele de aur. „Ştii că nu pot să luminez ceea ce este întunecat,” răspunse omul cu lampa. „Se va sfârşi Regatul meu?” întrebă Regele de argint. „Mai devreme sau mai târziu”, îi răspunse omul cu lampa.
Cu o voce mai puternică regele de alamă începu să întrebe: „Când voi răsări?”, „Curând”, răspunse omul. „Cu cine mă voi lega?” întrebă regele. „Cu fraţii tăi mai bătrâni”, răspunse omul. „Ce vor face cei mai tineri dintre ei?” întrebă regele. „Vor sta jos”, răspunse omul.
„Nu sunt obosit”, răspunse cel de-al patrulea rege cu o voce aspră şi tremurătoare.
În timp ce purtau această conversaţie, Şarpele încercui încetişor tot Templul, uitându-se la toate; acum se uita la cel de-al patrulea Rege care se afla lângă el. Acesta se sprijinea de un stâlp; forma lui imensă era mai degrabă impunătoare, decât frumoasă. Era greu să-ţi dai seama din ce metal era făcut. La o inspecţie atentă, părea să fie un amestec din cele trei metale din care fraţii lui erau făcuţi. Dar la bază, aceste materiale nu păreau să se fi unit în întregime; venele de aur şi argint curgeau înnodate printr-o masă de bronz şi asta îl făcea pe rege neplăcut la vedere.
Între timp regele de aur îl întrebă pe om, „Câte secrete cunoşti tu?”, „Trei”, răspunse omul. „Care e cel mai important?” spuse regele de argint, „Cel revelat” răspunse celălalt. „Ni-l vei revela şi nouă?” întrebă regele de alamă. „Când îl voi cunoaşte pe cel de-al patrulea” răspunse omul. „Ce-mi pasă mie” mormăi regele de amestec cu un glas scăzut.
„Eu îl ştiu pe cel de-al patrulea” spuse Şarpele şi se apropie de bătrân şi îi sâsâi ceva în ureche. „Este timpul potrivit!” spuse atunci bătrânul om cu o voce puternică. Templul făcu un ecou, iar statuile de metal sunară. În acel moment bătrânul se pierdu spre vest, iar Şarpele spre est; şi amândoi trecură prin spărturile stâncii cu cea mai mare viteză.
Toate cărările pe unde bătrânul călătorea, se umplură, imediat în spatele lui cu aur; căci lampa lui avea ciudata abilitate de a transforma piatra în aur, lemnul în argint, animalele moarte în pietre preţioase şi de a anihila toate metalele, dar doar atunci când era singurul obiect care lumina în locul în care se afla. Dacă o altă lumină era lângă ea, lampa doar arunca din ea o lumină pură şi limpede şi toate creaturile şi fiinţele era împrospătate de ea.
Bătrânul intră în căsuţa lui care era construită în panta dealului. O găsi pe soţia lui foarte mâhnită. Stătea lângă foc plângând şi refuzând să fie consolată. „Cât de nefericită sunt!” spuse ea, „nu te-am rugat stăruitor să nu pleci nicăieri în seara asta?”, „ Ce s-a întâmplat?” întrebă soţul, destul de liniştit.
„Abia plecasei”, spuse ea, suspinând, „când au venit la uşă doi călători foarte gălăgioşi: fără să mă gândesc i-am lăsat să intre; păreau să fie un cuplu de oameni foarte gentili şi onorabili; erau îmbrăcaţi în flăcări şi i-ai fi luat drept Duhuri. Dar nici bine n-au intrat în casă, când au început, ca nişte paji neruşinaţi, să mă complimenteze şi s-au apropiat atât de mult încât mi s-a făcut ruşine să mă gândesc la ele.”
„Fără îndoială”, spuse soţul cu un zâmbet, „domnii glumeau: luând în considerare vârsta ta, au făcut-o de dragul politeţii.”
„Vârsta! ce vârstă?” se plânse soţia: „Tu mereu o să vorbeşti de vârsta mea? Cât de bătrână sunt? Politeţe generală! Dar ştiu ce ştiu. Uită-te în jur să vezi cum arată pereţii; uită-te la bătrânele pietre, pe care nu le-am văzut de-o sută de ani; toate firimiturile de aur le-au lins, nici n-ai putea gândi cât de repede; şi continuau să mă asigure că are un gust mai bun decât orice aur obişnuit. După ce au isprăvit cu linsul pereţilor, cei doi tovarăşi păreau să se fi fericit cu adevărat, iar în timpul ăsta scurt au crescut mult mai laţi şi mult mai luminoşi. Au început din nou să fie impertinenţi, m-au bătut pe umeri şi m-au numit regina lor, s-au scuturat şi un duş de monezi de aur a început să curgă din ei; uită-te cum strălucesc sub bancă! Dar vai, ce mizerie! Bietul Mops a mâncat o monedă sau două şi uită-te! zace mort în coş. Biata potaie. O zi minunată! N-am avut parte de ea până n-au plecat; nu plecau, dacă nu le promiteam să-i plătesc barcagiului datoria pe care o aveau la el. „Ce-i datorează?” întrebă omul. „Trei căpăţâni de varză, trei anghinări şi trei cepe: le-am promis că o să mă duc, când o să fie zi şi că o să le duc la Râu.”
„Poţi să le îndeplineşti această dorinţă”, spuse bătrânul om, „se poate să ne fie de ajutor din nou.”
„Dacă ne vor fi de ajutor, asta n-o ştiu; dar ei au promis şi au jurat că ne vor fi.”
Între timp focul din inima ei se domoli; omul a acoperit tăciunii cu o mână de cenuşă şi a pus monezile de aur strălucitoare într-o parte. Astfel Lampa lui licărea singură cu lumina cea mai frumoasă, iar pereţii se acoperiră din nou cu aur şi Mops se schimbă în cel mai frumos onyx care putea fi conceput. Amestecul de maro şi negru din această piatră preţioasă îl făcea să fie cea mai curioasă manufactură.
„Ia-ţi coşul” spuse bătrânul om, „şi pune onyx-ul în el; apoi ia trei verze, trei anghinări şi trei cepe; pune-le lângă micuţul Mops şi du-le la Râu. La amiază Şarpele te va trece peste; treci pe la frumoasa domniţă Crina, dă-i onyx-ul, iar ea o să-i dea viaţă atingându-l, aşa cum prin atingerea ei omoară orice are viaţă în el. Va avea un adevărat prieten în acest câine. Spune-i să nu jelească; eliberarea ei e aproape; cel mai mare ghinion poate să-l privească ca pe cea mai mare fericire; căci e timpul potrivit.”
Bătrâna femeie îşi umplu coşul şi plecă imediat ce se făcu ziuă. Soarele ridicat strălucea limpede de pe cealaltă parte a Râului, care licărea în depărtare; bătrâna femeie mergea cu paşi înceţi, căci coşul apăsa asupra capului ei, şi nu era onyxul care o împovăra, căci orice lucru fără de viaţă pe care îl ducea, nu-i simţea greutatea; pe de altă parte, în astfel de cazuri coşul se ridica deasupra şi plana pe deasupra capului ei. Dar căratul oricăror ierburi proaspete sau oricărui animal viu îl găsea extrem de extenuant.
A călătorit pentru un timp cu o dispoziţie morocănoasă, până când se opri dintr-o dată înspăimântată, căci aproape călcase pe umbra Gigantului care se lungea spre ea de-a lungul câmpului. Şi acum, ridicându-şi ochii, văzu monstrul de Gigant care se scăldase în Râu şi care abia ieşise, iar ea nu ştia cum să-l evite.
În momentul în care o văzu, acesta începu s-o salute în joacă, iar mâinile umbrei sale îi prinseră coşul. Cu o apucătură îndemânatică adunară din el o varză, o anghinare şi o ceapă şi le duseră la gura Gigantului care se duse atunci la Râu, lăsând-o pe femeie să meargă în pace.
Femeia se gândi dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă şi să ia legumele lipsă din grădina ei. Dar în ciuda acestor îndoieli, continuă să meargă, astfel încât într-un timp scurt se găsi pe malul Râului. Stătu destul acolo ca să aştepte barcagiul pe care-l văzu într-un sfârşit apropiindu-se cu un călător neobişnuit. Un tânăr nobil şi chipeş, la care ea nu se putea uita, coborî din barcă.
„Ce-mi aduci?” întrebă barcagiul bătrân. „Legumele pe care cele două Duhuri ţi le datorează.” spuse femeia, arătând spre marfa ei". Însă când barcagiul descoperi doar câte două din fiecare legumă, se înfurie şi strigă că nu vrea niciuna din ele.
Femeia îl rugă stăruitor să le ia; spunându-i că nu putea să meargă acum acasă, şi că povara ei pentru partea de drum care-i mai rămânea de parcurs era foarte grea. El a rămas neclintit în refuzul lui, şi o asigură că nu depinde de el. „Ceea ce-mi aparţine” îi spuse, „trebui să-l pun deoparte într-o grămadă, să nu m-ating de nimic din ea, până când nu i-am dat Râului treimea care i se cuvine.”
După multă tocmeală, bătrânul răspunse: „Mai există o cale. Dacă vrei să laşi tu garanţie Râului şi să te declari pe tine însăţi datornică, voi lua şase piese de aur; dar există un risc.” „Dacă mă ţin de cuvânt, n-o să risc nimic, nu-i aşa?” „Deloc. Puneţi mâna în apă”, continuă barcagiul, „şi promite că în douăzecişipatru de ore îţi vei plăti datoria.”
Femeia făcu întocmai; dar spaima o cuprinse, când scoţându-şi mâna, o găsi neagră precum cărbunii! Îl certă gălăgios pe Barcagiu, spunându-i că mâinile ei au fost întotdeauna cele mai rafinate părţi ale corpului său; că în ciuda muncii ei grele, a reuşit de-a lungul timpului să-şi ţină aceste membre nobile: albe şi delicate. Se uită la mână cu indignare şi exclamă pe un ton disperat: „Din ce în ce mai rău! Priveşte, dispare complet; s-a făcut mult mai mică decât cealaltă.”
„Acum doar pare să fie aşa”, spuse Barcagiul, „dacă nu-ţi ţii cuvântul, s-ar putea să se facă de-a binelea aşa. Mâna se va micşora încet încet şi în timp va dispărea complet, deşi poţi să te foloseşti de ea aşa cum o făceai înainte. Toate lucrurile le vei putea face cu ea, doar că nimeni nu o va vedea.” „Mai bine n-aş putea s-o folosesc, decât să i se observe lipsa” se plânse ea, „dar fără vorbă că-mi voi ţine cuvântul şi voi scăpa de această piele neagră şi toate grijile legate de ea.” De aceea precipitată prinse coşul care i se urcă singur deasupra capului şi plană deasupra ei în aer, şi se grăbi după tânăr care mergea încet şi gânditor de-a lungul malului. Forma lui nobilă şi îmbrăcămintea lui ciudată o impresionară profund.
Pieptul îi era acoperit cu o bluză sclipitoare din zale; în ale cărei unduiri puteau fi urmărite toate mişcările corpului său frumos. De pe umeri atârna o pelerină mov; în jurul capului descoperit curgea părul maroniu, abundent adunat în frumoase şuviţe; faţa lui graţioasă şi picioarele sale bine-formate erau arse de soare. Cu tălpile goale, mergea liniştit pe nisipul fierbinte; o durere interioară adâncă părea să-l închidă faţă de toate lucrurile exterioare.
Guralivă bătrâna încercă să facă conversaţie; dar răspunsurile lui scurte nu o mulţumiră deloc şi nici nu o informară; astfel, într-un sfârşit, neputând să suporte frumuseţea ochilor lui, cheful de vorbă îi pieri şi se despărţi de el, spunându-i: „Mergeţi prea încet pentru mine, domnul meu; şi nu trebuie să pierd nicio clipă, căci trebuie să traversez Râul pe Şarpele cel verde şi trebuie să car acest cadou preţios de la soţul meu pentru frumoasa domniţă Crina”.
Spunând acestea mări pasul; dar frumosul Tânăr mări şi el pasul, şi se grăbi să meargă alături de ea.”Mergi la frumoasa domniţă Crina!” spuse el, „Atunci avem acelaşi drum. Dar ce dar îi duci?”
„Domnule”, spuse Femeia, „nu e prea frumos, ca după ce mi-aţi expediat atât de scurt întrebările pe care vi le-am pus, să mă interogaţi cu o asemenea vivacitate despre secretele mele. Dar dacă vreţi să facem schimb, să-mi spuneţi care sunt aventurile dumneavoastră, n-o să vă ascund care-i situaţia mea şi a darurilor mele.” Făcură imediat un târg, iar doamna îi dezvălui situaţia ei, îi spuse istoria potăii şi îl lăsă să vadă neobişnuitul dar.
Tânărul ridică această curiozitate naturală din coş şi îl luă pe Mops care părea să doarmă liniştit, în mâinile lui. „Bestie fericită!” suspină el, „vei fi atins de mâinile ei, vei fi înviat de ea; în vreme ce vii sunt obligaţi să se ferească de prezenţa ei pentru a scăpa de un sfârşit demn de plâns. De ce spun că e demn de plâns? Nu e oare mai trist şi mai înspăimântător să fii lovit de privirea ei, decât să fi omorât de mâna ei? Iată”, îi spuse Femeii, „la anii mei, ce soartă groaznă trebuie să urmez! Doar această armură pe care cu onoare am purtat-o în război şi această pelerină pe care am căutat s-o merit, Destinul mi le-a lăsat; pe una ca pe o povară inutilă, iar pe cealaltă ca pe un ornament inutil. Coroana, sceptrul şi sabia au dispărut şi sunt la fel de gol şi de în nevoi ca orice alt fiu al pământului. Căci atât de nebinecuvântători sunt ochii ei luminoşi, încât iau din orice fiinţă vie la care se uită întreagă ei forţă, iar cei pe care atingerea mâinii ei nu-i ucide sunt schimbaţi în umbre vii cărora le rămâne doar să hoinărească.”
Astfel continuând să jelească, cu niciun chip nu mulţumi curiozitatea femeii, care nu dorea să ştie atâtea lucruri despre situaţia lui interioară, ci mai degrabă despre cea exterioară. Nu află numele tatălui, nici a regatului.
El strângea cu puterea pe Mops, pe care razele de soare şi pieptul băiatului îl încălziră atât de mult, încât părea viu. Băiatul o întrebă despre Omul cu Lampa, despre influenţa luminii sacre, aşteptându-se la mult bine din partea ei pentru melancolia sa.
În mijlocul conversaţiei, descriseseră de departe maiestuosul arc al Podului, care se lungea de pe un mal pe altul, strălucind cu cele mai ciudate culori în splendoarea Soarelui. Amândoi erau uimiţi, căci până acum nu văzuseră niciodată acest edificiu atât de mare. „Vai!” se plânse Prinţul, „nu era oare destul de frumos, când stătea în faţa noastră, construit din jasp şi agat? Oare nu trebuie să ne fie frică să-l trecem, acum că ne apare construit dintr-o complexitatea armonioasă de smarald, crizopraz şi crizolită?” Niciunul dintre ei n-avea habar de schimbarea Şarpelui: căci era chiar Şarpele care se curba în fiecare zi la amiază peste Râu, sub forma unui pod impunător. Călătorii călcau pe el cu un sentiment de veneraţie şi treceau peste el în tăcere.
Imediat ce ajunseră pe ţărmul celălalt, podul începu să alunece şi să tremure. Într-o vreme scurtă, atinse suprafaţa apei şi Şarpele cel Verde sub forma lui proprie veni unduindu-se după călători. Abia îi mulţumiră pentru privilegiul de a trece peste spatele lui, când aflară, că, înafară de ei trei, mai trebuie să fie şi alte persoane cu ei pe care ochii nu-i pot deosebi. Auziră un sâsâit, căruia Şarpele îi răspunse tot cu un sâsâit; ascultară, şi imediat auziră: „O să hoinărim în parcul Frumoasei Domniţe Crina”, vorbe spuse de o pereche de voci alternante.”şi apoi te vom cere pe tine la căderea nopţii, cât de repede om deveni şi noi mai prezentabili, pentru a ne prezenta acestui model al perfecţiunii. Pe malul frumosului Lac ne vei găsi.” „Aşa să fie”, spuse Şarpele; şi sâsâitul se pierdu în aer.
Cei trei călători se consultară acum cu privire la ordinea în care să se prezinte bunei Domniţe; căci oricât de mulţi oameni se poate să fie alături de Ea, ei erau obligaţi să intre şi să plece singuri, înfricoşaţi de durerea unor foarte aspre măsuri.
Femeia cu potaia metamorfozată în coş se apropie prima de grădină, uitându-se după patroana ei; aceasta nu fu greu de găsit: auzindu-se cum cântă la harpă. Cele mai elevate tonuri se auzeau dinspre ea, la început ca nişte cercuri pe suprafaţa unui lac liniştit, apoi ca o respiraţie uşoară mişcară iarba şi tufişurile.
Într-o poieniţă verde, sub umbra unui grup impunător format din mulţi arbori de o variate de specii, stătea Ea; şi din nou Ea vrăjea ochii, urechile şi inima femeii, care se apropia cu încântare, jurând în sinea ei că de când a văzut-O ultima dată, Cea Frumoasă s-a făcut mai frumoasă ca niciodată. Cu bucurie vie, de la depărtare, îşi exprimă veneraţia şi admiraţia pentru frumoasa fecioară: „Ce fericire să Vă văd! Paradisul, prezenţa dumneavoastră îl aruncă în jur! Cât de frumos stă harpa pe pieptul Tău, cât de graţios mâinile Tale o îmbrăţişează, cum pare că îi este dor să stea lângă Dumneavoastră, şi cum sună atât de blând sub apăsarea degetelor Voastre subţiri! De trei ori fericită tinereţe, oricui îi este dat să fie aici!”
Vorbind astfel se apropie. Domniţa Crina îşi ridică ochii, îşi desprinse mâinile de harpă şi răspunse: „Nu mă deranja cu lauda ta nepotrivită, ma face să îmi simt suferinţa şi mai mult. Uită-te aici, la picioarele mele stă bietul Canar care obişnuia să mă acompanieze atât de frumos atunci când cântam; stătea pe harpa mea, şi era dresat să nu mă atingă; dar azi, în timp ce eu, împrospătată de somn, închinam paşnică un imn dimineţii şi micuţul meu cântăreţ îşi revărsa tonurile armonioase mai vesel ca niciodată, un Vultur a trecut ca o săgeată pe deasupra capului meu. Micuţa biată creatură, înspăimântată, se refugie în pieptul meu şi am simţit atunci ultimele palpitaţii ale vieţii din el. Vulturul prădător a fost cu adevărat prins de privirea mea şi fluturând din aripi a căzut leşinat în apă; dar la ce mi-e de folos pedeapsa pe care a primit-o? drăguţul meu Canar e mort, iar mormântul lui va mări numărul de tufişuri care jelesc din grădina mea.”
„Fii curajoasă, bună domniţă Crina!” suspină femeia, ştergându-şi o lacrimă pe care povestea fecioarei nenorocite a chemat-o în ochii ei, „linişteşte-te! Bătrânul meu soţ te roagă să-ţi moderezi tânguirea, să te uiţi la cea mai mare nenorocire ca la precursoarea celei mai mari fericiri, căci este timpul potrivit, şi cu adevărat” continuă ea, ”lumea merge în ultima vreme destul de ciudat. Doar uită-te la mâna mea, uite cât de neagră este! Pe măsură ce continui să trăiesc şi să respir, se face din ce în ce mai mică: trebuie să mă grăbesc, că altfel dispare de tot! De ce m-oi fi angajat să le fac un serviciu duhurilor, de ce m-am întâlnit cu umbra Gigantului şi de ce mi-am băgat mâna în Râu? Nu-mi poţi da o bucată de varză, una de anghinare şi o ceapă? Le-aş da Râului, iar mâna mea s-ar face mai albă ca niciodată, aşa ca una de-a ta.”
„Verze şi usturoi mai poţi să găseşti; dar anghiare vei căuta în van. Nicio plantă din grădina mea n-are nici flori, nici fructe. Fiecare crenguţă pe care o rup şi o plantez pe mormântul cuiva drag, creşte verde imediat şi din ea răsar frumoase ramuri. Toate aceste desişuri de arbori, tufişuri şi crânguri, destinul meu dificil le-a crescut în jurul meu.
Aceşti pini care se întind ca nişte umbrele de soare, aceşti chiparoşi care arată ca nişte obeliscuri, aceşti stejari colosali şi aceşti fagi au fost cu toţii nişte micuţe rămurele plantate de mâinile mele în calitate de memoriale tânguitoare într-un sol care altfel este sterp.”
Acestor vorbe bătrâna femeie nu le acordă nicio atenţie; ea se uita la mâna ei, care, de faţă cu frumoasa domniţă Crina, părea cu fiecare moment să se facă mai mică şi mai neagră. Era gata să-şi ia coşul şi să plece, când îşi dădu seama că partea cea mai bună din misiunea ei o uitase. Ridică bucata de onyx în care câinele se transformase şi îl puse în iarbă, nu de parte de domniţă. „Soţul meu” spuse ea, „vă trimite această amintire; ştiţi prea bine că puteţi să daţi viaţă unei pietre preţioase atingând-o. Acest simpatic câine credincios vă va bucura mult; iar mâhnirea mea că l-am pierdut va fi ştearsă de gândul că se află în compania dumneavoastră.”
Frumoasa domniţă Crina se uită la delicata creatură cu o privire duioasă, şi, după câte se părea, uimită. „Multe semne se leagă” spuse ea, „care aduc un vânt de speranţă în mine: dar, vai!, nu e oare o înşelăciune naturală care ne face să ne închipuim, atunci când nenorocirile se adună peste noi, că o zi mai bună se apropie?
La ce îmi sunt de folos toate semnele astea?
Moartea solistului meu, mâna ta neagra precum cărbunii?
Acest căţel de onyx, care nu mă poate dezamăgi?
Şi să ascult de sfatul Lămpii?
De bucurii omeneşti departe pentru totdeauna,
Cu supărări înconjur eu stau:
Este vreun templu la Râu?
Este vreun pod?
Vai, încă nu!
Buna bătrână femeie ascultă cu nerăbdare acest cântat, pe care frumoasa domniţă Crina îl acompanie cu harpa ei, într-un fel care ar fi vrăjit pe oricine. Era gata să plece, când sosirea verdelui Şarpe o reţinu. Şarpele prinsese ultimele versuri ale cântecului şi despre aceste chestiuni venise s-o consoleze pe frumoasa domniţă Crina.
„Profeţia podului s-a împlinit” se tângui Şarpele, „o poţi întreba pe această doamnă de mare însemnătate cât de maiestuos arată acum arcul podului. Dacă înainte jaspul şi agata, netransparente fiind, abia dacă lăsau o sclipire de lumină să treacă pe la colţuri, ea a devenit acum piatră preţioasă transparentă. Niciun beril nu e aşa limpede, niciun smarald nu are o nuanţă aşa de frumoasă”.
„Îţi urezi să te bucuri de el,” spuse frumoasa domniţă Crina, „dar scuză-mă dacă privesc profeţia ca fiind încă neîmplinită. Semeţul arc al podului tău poate primi doar călători care merg pe picioarele lor; dar ni s-a promis că chiar şi cai şi căruţe şi călători de toate feluri, vor putea, în acelaşi timp, să treacă podul în ambele direcţii. Nu se spune oare şi ceva despre stâlpi care vor răsări singuri din apele Râului?”
Bătrâna încă îşi fixa mâna cu ochii, iar acum le întrerupse dialogul şi îşi luă rămas bun. „Aşteaptă puţin”, spuse frumoasa domniţă Crina, „ia-mi frumoasa delicată pasăre cu tine. Roagă Lampa s-o schimbe în topaz; o voi învia prin atingerea mea; iar împreună cu bunul tău Mops, amândouă îmi vor face timpul mai frumos: dar grăbeşte-te, grăbeşte-te, căci, la apus, o putrefacţie intolerabilă se va hrăni din nenorocita mea pasăre, şi îi va distruge delicata structură a formei sale pentru totdeauna.”
Bătrâna femeie puse micuţul cadavru, înfăşurat în frunze moi, în coşul ei şi se grăbi înainte.
„Oricum o fi”, spuse Şarpele, reluînd dialogul întrerupt, „Templul este construit.”
„Dar nu este la Râu”, spuse frumoasa domniţă Crina .
„Încă se odihneşte în adâncurile Pământului”, spuse Şarpele; „Am văzut regii şi am conversat cu ei.”
„Dar când va răsări?” întrebă frumoasa domniţă Crina.
Şarpele răspunse: „Am auzit sunând în Templu aceste cuvinte adânci: Este timpul potrivit.”
O bucurie plăcută se răspândi pe faţa frumoasei domniţă Crina. „Aceasta este a doua oară pe ziua de azi”, spuse ea, „când am auzit aceste fericite cuvinte: când va veni ziua când le voi auzi de trei ori?”
Se ridică şi imediat din crâng veni o drăgă fecioară care îi luă harpa. Alta o urma. Aceasta împachetă scaunul sculptat dintr-un fildeş fin, pe care frumoasa domniţă stătuse şi îşi puse sub mână perna aurie de pe scaun. O a treia domniţă apăru, cu o umbrelă uriaşă lucrată cu perle, şi se uită dacă frumoasa domniţă Crina va avea nevoie de ea în plimbarea ei. Aceste trei fecioare erau neînchipuit de frumoase, dar nu mai frumoase decât frumoasa domniţă Crina, căci era clar orişicui că nu se puteau compara cu ea.
Între timp frumoasa domniţă se uita satisfăcută la ciudatul onyx Mops. Se aplecă şi-l atinse, şi în acel moment acesta începu să mişte. Vesel se uită în jur, alergă mai repede şi mai repede, şi în sfârşit, în felul său cel mai blând, se grăbi să-şi salute binefăcătoarea. Ea îl luă în mâinile sale şi îl strânse la piept. „Aşa rece cum eşti”, se tângui ea, „şi deşi doar jumătate de viaţă lucrează în tine, eşti binevenit. Cu blândeţe te voi iubi, frumos mă voi juca cu tine, încet te voi mângâia, şi ferm te voi ţine la pieptul meu”. Apoi îi dădu drumul, îl izgoni de lângă ea, îl chemă înapoi, şi se jucă delicat cu el, alergând alături de el atât de vesel şi de inocent, încât cu încântare te uitai şi te bucurai de fericirea ei, aşa cum cu puţin timp în urmă suferinţa ei atrăgea simpatia oricărei inimi.
Această bucurie, aceste sporturi graţioase fură întrerupte de sosirea tânărului trist. Înaintă, aşa cum era, doar că părea mult mai obosit de căldura zilei, iar în prezenţa doamnei sale devenea din ce în ce mai palid. Ducea pe mâna lui un vultur care stătea liniştit precum un porumbel, cu corpul micşorat, iar aripile căzute.
„Nu e frumos din partea ta” se plânse frumoasa domniţă Crina, „să aduci această creatură urâcioasă în faţa ochilor mei, monstrul care azi mi-a ucis micuţul solist.”
„Nu învinovăţi pasărea nefericită!” îi răspunse Tânărul, „mai bine învinovăţeşte-te pe tine şi pe destinul tău; şi lasă-mă să păstrez lângă mine camaradul tristeţii mele.”
Mops nu se oprise din a o tachina pe frumoasa domniţă, iar ea răspunse acestui preferat transparent cu gesturi prieteneşti. Aplaudă ca să-l sperie; apoi alergă ca să-l facă să vină după ea. Încercă să-l prindă, când el fugi, şi ea îl alergă, când el încercă să se gudure pe lângă ea. Tânărul se uită tăcut, cu o furie crescândă, iar într-un final, când ea prinse bestia odioasă, care lui i se părea insuportabil de urâtă, în braţe, strângând-o la piept, sărutându-i năsucul negru cu buzele ei divine, răbdarea lui se risipi în întregime şi plin de disperare exclamă: „Oare trebuie ca eu care printr-o tristă neşansă trebuie să trăiesc pe lângă tine, poate până la sfârşit fără ca să fiu aici, care prin tine mi-am pierdut toate, chiar şi pe mine însumi, trebuie să văd în faţa ochilor mei cum un monstru atât de nenatural te poate face bucuroasă, că-ţi poate trezi ataşamentul şi se poate bucura de îmbrăţişarea ta? Oare mai trebuie să hoinăresc de colo colo, urmându-mi calea cea tristă de pe o parte a Râului pe cealaltă? Nu, căci încă mai e o scânteie din vechiul spirit eroic care doarme în inima mea. Acum să izbucnească în flacără sfârşită! Dacă pietrele se pot odihni la pieptul tău, lasă să fiu schimbat în piatră; dacă atingerea ta ucide, voi muri ucis de mâinile tale.”
Spunând acestea făcu o mişcare violentă, vulturul îi zbură de pe degete, iar el alergă grăbit spre domniţa care îşi ţinea mâinile, împotrivindu-se atingerii, dar îl atinse imediat. Conştienţa îl părăsi, iar ea simţit îngrozită povara iubită ce zăcea la picioarele ei. Cu un ţipăt se dădu înapoi, în timp ce tânărul alunecă fără de viaţă din mâinile ei pe pământ.
Tragedia s-a întâmplat! Frumoasa domniţă Crina stătea nemişcată uitându-se la cadavru. Inima părea că-i stă nemişcată în piept; iar ochii îi erau fără de lacrimi. În van încerca Mops să capete vreun gest blând din partea-i; odată cu prietenul ei lumea era pentru ea la fel de moartă ca un mormânt. În disperarea ei tăcută nu se uita în jur după ajutor; nu cunoştea vreunul.
Pe de altă parte, Şarpele se mişca vioi. Părea că aduce mântuire, iar în fapt ciudatele lui mişcări serviră, cel puţin pentru a ţine la o parte, pentru puţin timp, consecinţele imediate ale tragediei. Folosindu-se de corpul său flexibil, formă un cerc larg în jurul cadavrului, şi prinzându-şi coada între dinţi, rămase nemişcat.
Peste puţin timp una din frumoasele ajutoare ale domniţei apăru; aduse cu ea scaunul de ivoriu şi cu semne prieteneşti îşi rugă stăpâna să stea jos. Apoi apăru cea de-a doua dintre frumoasele ajutoare ale domniţei care ducea în mâinile sale un văl colorat precum focul cu care decoră şi ascunse capul frumoasei domniţei Crina. Cea de-a treia îi înmână domniţei Crina harpa ei care abia trase spre ea frumosul instrument şi cântă câteva acorduri, când prima dintre domniţe se întoarse cu o oglindă rotundă şi clară şi se aşeză în faţa frumoasei domniţe; îi prinse privirea în oglindă, aruncând în spre ea cea mai frumoasă imagine care se putea găsi în Natură. Tristeţea îi amplifica frumuseţea, vălul îi mărea şarmul, iar harpa graţia; şi deşi îţi doreai din tot adâncul ca situaţia ei de îndoliată să se schimbe, nu mai puţin îţi doreai să păstrezi imaginea ei, aşa cum arăta acum, mereu prezentă alături de tine.
Uitându-se nemişcată în oglindă, atinse harpa, iar tonuri topindu-se ieşiră din corzi. Durerea părea să i se ridice, iar muzica în note grave îi răspundea tristeţii sale; câteodată îşi deschidea buzele ca să cânte, dar vocea îi lipsea; şi nu după mult timp tristeţea i se topi în lacrimi, iar cele două fecioare o prinseră în mâinile lor. Harpa căzându-i de la piept, cu greu atenta servitoare prinse instrumentul şi-l duse la o parte.
„Cine-l aduce pe Omul cu Lampa, înainte ca Soarele să apună?” sâsâii Şarpele sfios, dar tare: fecioarele se uitară una la alta, iar lacrimile domniţei căzură şi mai repede. În acest moment veni femeia cu coşul ei, gâfâind aproape fără de suflare. „Sunt pierdută şi mutilată pe viaţă!” se plânse ea, „iată cum mâna mi-a dispărut în întregime, nici barcagiul, nici Gigantul nu mă vor mai trece, căci sunt datoare Râului. În van am promis sute de morcovi şi de cepe, nu au nevoie de mai mult de trei şi nicio anghinare nu e de găsit în partea asta.”
„Uită de grija ta”, spuse Şarpele, „şi încearcă să aduci ajutor aici; poate o să-ţi fie şi ţie de folos. Grăbeşte şi găseşte-le pe Duhuri, este prea luminos ca să le vezi, dar poate că le vei auzi râzând şi ţopăind. Dacă se grăbesc, vor putea să treacă podul pe umbra Gigantului, îl vor căuta pe Omul cu Lampa şi îl vor trimite la noi.”
Femeia începu să fugă cu pasul ei cel mai iute. Şarpele părea să aştepte la fel de nerăbdător precum Domniţa întoarcerea Duhurilor. Vai! Raza Soarelui scufundător începuse deja să lumineze doar vâfurile cele mai înalte ale copacilor din crâng şi uriaşe umbre se întindeau deasupra lacului şi a câmpiei. Şarpele se mişcă fără astâmpăr, iar frumoasa domniţă Crina era numai lacrimi.
Şarpele se uita în toate părţile, căci îi era teamă în fiecare moment că Soarele va apune, caz în care corupţia va cuprinde cercul magic, iar frumosul tânăr se va descompune. În cele din urmă observă zburând în înălţimi cu aripi mov-roşii, vulturul Prinţului al cărui piept prindea ultimele raze ale soarelui. Şarpele se bucură văzând acest semn bun şi nu se înşelă, căci imediat Omul cu Lampa fu văzut alunecând către ei peste lac, repede şi lin, de parcă călătorea pe patine.
Şarpele nu-şi schimbă postura. Domniţa Crina se ridică şi strigă: „Ce spirite bune te-au trimis în momentul în care doream să fii aici şi aveam nevoie de tine atât de mult?”
„Spiritul Lampei mele”, răspunse bărbatul, „m-a împins, iar Vulturul m-a condus. Lampa mea sclipeşte când este nevoie de mine şi eu doar mă uit în cer după vreun semn; vreo pasăre sau vreun meteor indică spre locul către care trebuie să mă îndrept. Fii calmă, frumoasă Fecioară! Dacă pot să ajut, nu ştiu. Un individ nu poate ajuta, ci doar acela poate care se leagă cu mulţi la ora potrivită. Vom amâna răul şi vom continua să sperăm. Ţine-ţi cercul strâns,” continuă el, întorcându-se către Şarpe; apoi se aşeză pe un dâmb de lângă el şi ilumină cu lampa sa corpul fără de viaţă. „Aduceţi şi micuţa pasăre mai aproape, şi aşezaţi-o în cerc!” spuse el apoi, iar fecioarele luară micuţul cadavru din coş, pe care bătrâna femeie îl lăsase şi făcură precum le indicară bătrânul.
Între timp soarele apusese şi pe măsură ce întunericul creştea, nu doar Şarpele şi lampa bătrânului începură să strălucească după cum le era felul, ci şi vălul domniţei Crina arunca o lumină blândă care îi păta graţios cu un roşu blajin ca cel al răsăritului obrajii ei palizi şi rochia ei albă. Ceilalţi se uitară unii la alţii, reflectând în tăcere; grija şi durerea îi erau potolite de o speranţă sigură.
Nu fu deloc o intrare neplăcută, deci, aceea a bătrânii femei însoţită de cele două duhuri vesele care păreau să fi fost foarte generoase, căci deveniseră din nou extrem de costelivi. Însă se purtară mult mai drăguţ din cauza asta cu domniţa Crina şi cu celelalte domniţe. Cu mult tact şi expresivitate spuseră o mulţime de lucruri destul de comune acestor frumoase persoane şi se declarară stupefiaţi de şarmul pe care vălul strălucitor al domniţei Crina îl arunca peste domniţă şi peste însoţitorii ei. Doamnele îşi lăsară modeste ochii în jos, iar lauda duhurilor le făcură foarte frumoase. Toţi erau paşnici şi calmi, cu excepţia bătrânii Femei. În ciuda garanţiei soţului ei, că mâna ei nu se putea micşora şi mai mult atât timp cât Lampa o lumina, ea spuse de multe ori că lucrurile merg tot spre rău, iar înainte de miezul nopţii acest nobil membru îi va dispărea complet.
Omul cu Lampa ascultase cu atenţie conversaţia Luminilor şi era bucuros că domniţa Crina fusese înveselită şi amuzată într-o anumită măsură. Iar la un moment dat, fără să-şi dea seama nimeni cum, miezul nopţii sosi. Bătrânul om se uită la stele şi apoi începu să vorbească: „Ne-am adunat la ora potrivită. Fiecare să-şi facă treaba, fiecare să-şi facă datoria şi o fericire universală ne va înghiţi durerile individuale, aşa cum o durere universală ne consumă bucuriile individuale.”
Aceste cuvinte provocară o minunată gălăgie, căci toate persoanele adunate vorbiră tare, fiecare pentru sine, declarând ceea ce aveau fiecare de făcut. Doar cele trei fecioare erau tăcute, una dintre ele adormise lângă harpă, alta aproape de umbrela de soare, iar cea de-a treia lângă scăunel şi nu le puteai învinui, căci era tare târziu. Tinerii luminoşi, după ce făcură câteva complimente fecioarelor, îşi îndreptară întreaga lor atenţie către Prinţesă, singura demnă de omagiu.
„Ia oglinda”, spuse omul vulturului, „şi cu prima rază de soare luminează cei trei adormiţi, şi trezeşte-i cu lumină reflectată de sus.”
Şarpele începu acum să se mişte, slăbi cercul şi alunecă lin, în cercuri mari, spre Râu. Cele două duhuri îl urmară cu un aer solemn: le-ai fi luat ca pe cele mai serioase Flamuri din natură. Bătrâna femeie şi soţul ei apucară coşul a cărei lumină domoală abia o observaseră până acum. Îl ridicară din ambele părţi şi acesta crescu şi mai mare şi mai luminos. Ridicară corpul tânărului în el şi aşezară canarul pe pieptul său. Coşul se ridică în aer şi pluti pe deasupra capului bătrânei femei, iar ea urmă cele două duhuri. Frumoasa Crina îl luă pe Mops în mâna ei şi o urmă pe femeie. Omul cu lampa era la coada procesiunii, iar scena era luminată foarte ciudat de aceste multe lumini.
Dar nu mică le fu mirarea când văzură, apropiindu-se de râu, o boltă glorioasă trecând pe deasupra apei cu ajutorul căreia Şarpele le oferea un pod scânteietor. Dacă pe timp de zi au admirat frumoasele şi transparentele pietre preţioase, în timpul nopţii erau uluiţi de licărirea lui sclipitoare. Pe partea de sus cercul clar se contura ascuţit în fundalul creat de cerul întunecat, dar dedesubt. aureole vii ţinteau spre centru expunând fermitatea diafană a edificiului. Procesiunea trecu încet peste pod, iar barcagiul care o văzu de departe, din cabana lui, rămase uluit de cercul care licarea şi de ciudatele lumini care treceau peste el.
Nici nu au ajuns bine pe partea cealaltă, când bolta a început în felul ei să se mişte în sus şi în jos şi cu o mişcare şerpuitoare să se apropie de apă. Şarpele veni apoi pe pământ, coşul se aşeză pe pământ, iar Şarpele îl încercui iarăşi. Bătrânul se aplecă către el şi spuse: „Ce ai rezolvat până acum?”
„Pentru ca să mă sacrific singur, mai degrabă decât să fiu sacrificat”, răspunse şarpele, „promite-mi că nu vei lăsa nicio piatră pe mal.”
Bătrânul promise; apoi i se adresă Crinei: „Atinge Şarpele”, spuse el, „cu mâna ta stângă, iar pe iubitul tău cu cea dreaptă.” Crina îngenunche şi atinse Şarpele şi corpul prinţului. Cel din urmă dintr-o dată păru să prindă viaţă, se mişcă în coş, apoi se ridică într-o în fund. Crina era gata să-l îmbrăţişeze, dar bătrânul o ţinu la o parte şi el fu cel care-l ajută pe tânăr să se ridice, conducându-l mai departe de coş şi de cerc.
Prinţul stătea în picioare, canarul fâlfâia pe umărul lui. Era viaţă din nou în amândoi, dar spiritul nu se întorsese încă. Ochii frumosului tânăr erau deschişi, însă el nu vedea, părea să se uite la toţi fără să fie acolo.
Cum se şi linişti un pic admiraţia lor pentru acest incident, că imediat şi observară cât de bizare sunt lucrurile care se întâmplaseră cu Şarpele între timp: Frumosul lui corp conic se fărâmiţase în mii şi mii de diamante strălucitoare. Bătrâna femeie întinzându-se după coşul ei avu norocul să intre în cerc, iar din forma sau structura şarpelui nu mai era acum nimic de văzut, doar un inel strălucitor de pietre preţioase şi luminoase mai rămăsese în iarbă.
Bătrânul porni imediat să culeagă pietrele în coş, iar soţia lui îl ajută. Apoi duseră coşul pe o culme de pe mal, iar de aici bărbatul aruncă toată încărcătura, nu fără să resimtă contrarietatea domniţei şi a soţiei sale care ar fi păstrat bucuroasă o parte din ea. Precum stelele lucitoare care cad, pietrele coborâră şi plutiră cu valurile astfel încât n-ai fi putut spune dacă s-au pierdut în depărtare sau dacă s-au scufundat la fund.
„Domnilor”, spuse cel cu lampa Luminilor pe un ton respectuos , „acum vă voi arăta calea, şi vă voi deschide pasajul, dar ne veţi da un mare ajutor, dacă veţi dori să deschideţi uşa prin care în momentul de faţă trebuie să se intre în Sanctuar şi pe care nimeni altcineva, decât dumneavoastră, n-o poate descuia.”
Luminile făcură o plecăciune măreaţă prin care-l îl asigurară pe bătrân că vor descuia uşa, şi rămaseră la locul lor. Bătrânul om cu lampa merse adânc înăuntrul stâncii care se deschise în prezenţa lui, tânărul îl urmă, ca un mecanism. Nesigură şi tăcută, Crina păstră distanţă faţă de el. Bătrâna femeie o urmă, aceasta îşi întinse mâna pentru ca lumina lampei soţului ei să poată cădea peste ea. La sfârşit erau cele două duhuri care îşi îndoiau vârfurile flăcărilor lor unul către celălalt, părând că poartă o conversaţie
Nu ajunseră prea departe, când procesiunea se opri în faţa unei uşi uriaşe de alamă care era închisă cu un lacăt de aur. Bărbatul cu lampa le strigă pe Lumini pentru a avansa. Nu fu nevoie de prea multe rugăminţi, căci imediat cu flăcările lor ascuţite mâncară atât încuietoarea, cât şi lacătul.
Uşa din alamă se deschise cu un claaang puternic, şi demnele figuri ale Regilor apărură în interiorul Sanctuarului, iluminate de Duhuri. Cu toţii se plecară în faţa acestor suverani impunători, în special Flăcările făcură o reverenţă extravagantă de cea mai frumoasă delicateţe.
După o pauză, regele de aur întrebă: „De unde veniţi voi?”, „Din lume”, spuse bătrânul om, „Unde mergeţi voi?” întrebă regele de argint. „În lume” răspunse omul. „Ce treabă aveţi cu noi?” suspină regele de alamă. „Să vă ţinem companie” răspunse omul.
Regele de amestec era gata să vorbească, când regele de aur se adresă Luminilor care se apropiară prea mult de el: „Duceţi-vă mai departe de mine, metalul meu n-a fost făcut pentru voi.” După care acestea se întoarseră spre regele de argint şi se strânseră lângă el. Veşmântul lui luci foarte frumos în lumina lor galbenă. „Sunteţi bine primiţi” spuse el, „dar nu vă pot hrăni; hrăniţi-vă în altă parte şi aduceţi-mi lumina voastră.” Se îndepărtară şi trecând pe lângă regele de alamă care nu păru să-i observe, se lipiră de regele de amestec. „Cine va conduce lumea?” se plânse el cu o voce spartă. „Cel care stă pe picioarele lui” răspunse bătrânul. „Eu sunt acela,” răspunse regele amestecurilor. „Vom vedea” răspunse omul, „căci acum este momentul.”
Frumoasa Crina se sprijini de gâtul bătrânului şi îl sărută cordial. „Sfânt înţelept!” suspină ea, „de o mie de ori îţi mulţumesc ţie, căci este a treia oară când aud acea vorbă prevestitoare.” Abia termină de vorbit, când îl strânse în îmbrăţişarea ei pe bătrânul om şi mai tare, căci pământul de sub ei începu să se mişte. Tânărul şi bătrâna femeie se îmbrăţişară şi ei, doar Luminile nu păreau preocupate.
Puteai să simţi în mod desluşit că întregul templu se mişca precum o navă care alunecă lin departe de port, când ancorele ei au fost ridicate. Adâncimile pământului păreau să se deschidă pentru întregul edificiu pe măsură ce înainta. Nimic nu-i ţinea calea, nicio stâncă.
De câteva ori, o ploaie uşoară se cernu din plafonul deschis al domului. Bătrânul o ţinu strâns pe Crina şi îi spuse: „Acum suntem dedesubtul Râului, curând vom fi în locul unde trebuie” şi imediat se gândiră că Templul s-a oprit, dar se înşelau de fapt, căci urca.
Un bizar tumult se ridică pe deasupra capetelor. Scânduri şi bare haotic veneau acum, zdrobindu-se în deschizătura domului. Crina şi femeia săriră într-o parte, iar bărbatul cu Lampa îl prinse pe tânăr, şi rămase nemişcat. Micuţa cabana a barcagiului, căci aceasta era cea pe care Templul în urcarea lui o dărâmase din temelii şi o dusese cu el, se scufundă treptat şi îl acoperi pe bătrân şi pe tânăr.
Femeile urlară, iar Templul se cutremură, precum o navă care alunecă în derivă. Impresionată în mod dureros, prinţesa şi bătrâna ei ajutoare se plimbară în jurul cabanei la crepuscul. Uşa era închisă, iar la ciocănit nimeni nu răspunse. Ciocăniră şi mai tare, şi fură surprinse că lemnul începu să sune. Datorită Lămpii prinse în ea, cabana fu transformată din interior spre exterior în argint solid. Nu după mult timp forma ei se schimbă; căci nobilul metal se scutură de formele accidentale ale scândurilor, ale pilonilor şi ale barelor şi se schimbă într-o cameră nobilă frumos decorată. Astfel un frumos şi micuţ templu stătea ridicat în mijlocul celui mare, sau dacă vreţi, un Altar demn de un Templu.
Pe o scară care urca din interior, nobilul tânăr urca acum în înalt, luminat de bătrânul om cu lampa sa, şi aşa cum părea, ajutat de un altul care înainta într-o mantie scurtă şi albă, cu un sceptru de aur în mână. Iar curând fu recunoscut, era barcagiul, fostul proprietar al cabanei.
Frumoasa Crina urcă treptele exterioare care o duseră de la baza templului până la altar. Era încă obligată să stea departe de Iubitul ei. Bătrâna femeie, a cărui mână în absenţa Lămpii se făcuse şi mai mică, se plânse: „Mi-e ursit să fiu nefericită, după toate astea? Printre atât de mult miracole, nu poate fi niciunul care să-mi salveze mâna?” Soţul ei indică spre uşa deschisă şi îi spuse: „Vezi, se crapă de ziuă, grăbeşte-te, spală-te în râu.” „Ce mai sfat!” suspină ea, „mă va face neagră în întregime, mă va face să dispar cu totul, căci datoria mea nu e încă plătită.” „Mergi,” spuse omul, „şi fă aşa cum te sfătuiesc, toate datoriile sunt plătite acum.”
Bâtrăna se grăbi spre râu, şi în momentul acela soarele apăru, deasupra domului. Bătrânul om păşii între fecioară şi tânăr şi strigă pe un ton ridicat: „Sunt trei forţe care conduc aici pe Pământ. Înţelepciunea, aparenţa şi forţa.” La strigătul primului cuvânt, regele din aur se ridică; la strigătul celui de-al doilea cuvânt, regele de argint se ridică; iar la cel de-al treilea strigăt, regele de alamă se ridică încetişor, în timp ce regele amestecurilor dintr-o dată căzu într-o manieră ciudată şi producând zgomot.
Oricine l-ar fi observat abia ar fi putut să se stăpânească să nu râdă, în solemnitatea mişcării; căci nu stătea, nu era aşezat, doar se înclina, iar apoi se amestecă în dezordine.
Luminile care până acum se ocupaseră de el, se traseră într-o parte. Păreau, deşi palide în lumina dimineţii, mult mai bine hrănite şi într-o condiţie de ardere bună. Cu limbile lor ascuţite, linseră cu dexteritate venele de aur ale figurii colosale. Golurile iregulate care s-au format cu ocazia asta au rămas goale pentru un timp, iar figura şi-a păstrat postura de stat. Dar când în cele din urmă cele mai delicate filamente fură mâncate, imaginea se prăbuşi brusc cu totul; iar apoi, vai, chiar şi părţile care rămân nederanjate, când unul stă jos, se prăbuşiră. În timp ce membrele care ar fi trebuit să se îndoaie, se lăbărţară neîncovoiate şi fixe. Oricine nu putea să râdă, era obligat să-şi întoarcă la o parte ochii, căci această formă urâtă de o informitate grotescă ofensa, când o priveai.
Omul cu lampa îl conduse acum pe frumosul tânăr care continuă să privească fără să fie prezent în faţa lui, spre altar şi direct spre regele de alamă. La picioarele acestui puternic suveran stătea o sabie într-o teacă de alamă. Tânărul îl încercui cu ea.
„Sabia în stânga, dreapta liberă!” suspină vocea de bronz. Apoi se duseră la regele de argint care îşi aplecă sceptrul spre tânăr. Cel din urmă îl apucă cu mâna stângă şi regele spuse cu o voce plăcută: „Hrăneşte oaia!” Întorcându-se spre regele de aur acesta se aplecă cu gesturi de binecuvântare paternă şi împingând ghirlanda de stejar pe capul tânărului spuse: „Înţelege ceea ce este mai înalt!”
În timpul acestui proces, bătrânul îl observă cu atenţie pe prinţ. După ce strânse sabia, pieptul i se umflă, mâinile i se mişcară, picioarele îi tropăiră puternic. Când luă sceptrul în mâna sa, puterea lui păru să se înmoaie şi printr-o vrajă necunoscută, trăsăturile îi deveniră şi mai blânde. Când coroniţa de stejar îi ornă părul, trăsăturile începură să-i radieze, iar în ochi luci un spirit de neexprimat. Primul cuvânt al gurii sale fu „Crina”!
„Draga mea Crina!” suspină el, grăbindu-se pe scările de argint spre ea, căci ea a văzut progresul lui din vârful altarului. „Draga mea Crina! Ce lucru mai preţios îşi poate dori un om, echipat cu toate, decât inocenţa şi iubirea duioasă pe care pieptul tău mi-o aduce? O prietenul meu!” continuă el, întorcându-se spre bătrân şi uitându-se la cele trei statui, „glorios şi sigur este regatul tatălui nostru; dar tu ai uitat cea de-a patra putere care conduce lumea, mai devreme, mult mai universală şi mult mai sigură, puterea Iubirii.” Cu aceste cuvinte, căzu la frumosul gât al fecioarei. Ea îşi înlătură vălul, iar obrajii îi erau înroşiţi cu cel mai frumos şi mai nepieritor roşu.
Acum bătrânul om spuse zâmbind: „Iubirea nu conduce, ci învaţă, iar asta înseamnă mult mai mult.”
În mijlocul acestei solemnităţi, acestei bucurii şi a acestei încântări, nimeni nu observase că acum era ziuă, şi toţi o dată, uitându-se prin portalul care stătea deschis, văzură o grămadă de obiecte bizare. Un spaţiu uriaş înconjurat de piloni forma curtea, la sfârşitul căreia putea fi văzut un pod larg şi falnic trecând cu multe bolte râul, având pe amândouă părţile colonade comode şi magnifice pentru călători dintre care multe mii erau deja acolo, trecând ori într-o parte ori în alta. Pavajul larg din centru era aglomerat cu turme şi măgări, cu călăreţi şi căruţe curgând precum doi curenţi în toate părţile, niciunii neîntrerupându-i pe ceilalţi. Toţi admirau splendoarea şi comoditatea structurii şi noul rege cu soţia sa erau încântaţi de mişcarea şi activitatea acestor măreţi oameni, fiind oricum fericiţi de dragostea lor reciprocă.
„Cu onoare să ne aducem aminte de Şarpe”, spuse omul cu lampa, „îi datorezi viaţa ta, oamenii tăi îi datorează podul cu ajutorul căruia aceste maluri vecine sunt acum animate şi unite într-un singur tărâm. Aceste bijuterii strălucitoare, rămăşiţele corpului său sacrificat sunt contraforţii acestui pod, pe acestea a fost construit şi pe acestea le va susţine.”
Grupul era gata să ceară o explicaţie în legătură cu acest ciudat mister, când acolo intrară patru fecioare frumoase prin portalul de la templu. Harpa, umbrela de soare şi scaunul care se împacheta nu le făcea prea greu de recunoscut, erau ajutoarele Crinei; dar cea de-a patra, mult mai frumoasă decât celelalte, era o frumuseţe necunoscută şi jucăuşă. Se grăbi şi ea cu ele prin templu, urcând treptele altarului.
„Vei avea mai multă încredere în mine altă dată, bună soţie?” spuse omul cu lampa frumoasei sale soţii, „Foarte bine pentru tine şi pentru oricare lucru viu care se spală în râu în dimineaţa asta!”
Înoita şi înfrumuseţata bătrână femeie din a cărei veche formă nicio urmă nu rămăsese, îmbrăţişă cu mâini tinere şi înflăcărate pe omul cu lampa, care cu blândeţe îi primi mângâierea. „Dacă sunt prea bătrân pentru tine,” spuse el, zâmbind, „poţi să-ţi alegi alt soţ astăzi; din acest moment niciun mariaj nu mai este din obligaţie, dacă nu se face din nou un legământ.”
„Deci tu nu ştii, atunci” răspunse ea, „că şi tu ai devenit tânăr?”, „Mă bucură dacă ochilor tăi tineri le par un tânăr frumos: îţi iau mâna din nou şi sunt tare bucuros să trăiesc cu tine încă o mie de ani.”
Regina îl întâmpină pe noul ei prieten şi merse cu ea în interiorul Altarului, în timp ce regele stătea între cei doi oameni ai săi, uitându-se spre pod, contemplând atent tumultul agitat al oamenilor.
Dar satisfacţia lui nu dură mult, căci curând văzu un obiect care nu-i plăcu. Marele Gigant care părea că nu s-a trezit complet din somnul lui apăru hoinărind pe pod, producând o mare confuzie în jurul lui. Ca de obicei se trezise stupefiat din somn şi intenţiona să se îmbăieze în golful bine cunoscut al Râului, în locul căruia găsise un pământ ferm. Plonjase de aceea în caldarâmul întins al Podului. Deşi ameţi în mijlocul oamenilor şi al turmelor în felul cel mai neîndemânatic posibil, prezenţa lui de care se mirau toţi, nu era simţită de nimeni; dar pe măsură ce răsăritul îi apăru în ochi, iar el îşi ridică mâinile ca să-i frece, umbrele monstruoşilor săi pumni se mişcară în spatele lui cu o asemenea forţă şi ciudăţenie că oameni şi animale se strânseră împreună într-o mare masă, loviţi de un asemenea contact grosolan şi în pericol de a fi aruncaţi în Râu.
Regele, cum văzu răul, apucă cu o mişcare involuntară sabia, dar reflectă puţin şi se uită calm la sceptrul său, apoi la Lampă şi la călăuza ajutoarelor sale. „Ţi-am ghicit gândurile,” spuse omul cu lampa; „dar noi şi darurile noastre suntem fără forţă în faţa acestui monstru fără de forţă. Fii calm! Face rău pentru ultima dată şi din fericire umbra lui nu s-a întors spre noi.”
Între timp Gigantul se apropie, uimit de ceea ce vedea cu ochii deschişi îşi coborî mâinile. Nu făcea niciun rău. Veni uitându-se cu gura căscată în curte.
Mergea direct spre uşa templului, când dintr-o dată în mijlocul curţii, se opri şi rămase ca pe loc ca o stană de piatră. Rămase acolo transformat într-o statuie puternică şi uriaşă, dintr-o piatră roşie şi lucitoare, iar umbra lui arăta spre orele desenate într-un cerc pe podeaua din jurul său, nu cu numere, ci cu simboluri nobile şi expresive.
Foarte bucuros fu regele să vadă umbra monstrului transformată într-un lucru util. Foarte uimită era regina care atunci când a coborât din Altar cu alaiul său regal, cu fecioarele ei, a remarcat în primul rând figura uriaşă care aproape că acoperise priveliştea dinspre templu către pod.
Între timp oamenii au înconjurat Gigantul, pe măsură ce acesta încetă să se mai mişte. Mergeau în juru-i, mirându-se de metamorfoza care se petrecuse cu el. De la gigant s-au întors spre Templu pe care abia acum păreau să-l remarce. Se împinseră în uşa lui.
În acest moment vulturul plana cu oglinda pe deasupra domului. Prinse lumina soarelui şi o reflectă peste grupul care stătea pe altar. Regele, regina şi însoţitorii lor sub bolta întunecoasă a templului păreau iluminaţi de o splendoare divină şi oamenii îşi ascunseră feţele. Când mulţimea şi-a revenit şi s-a ridicat, regele cu însoţitorii săi au coborât în altar pentru a intra printr-un pasaj secret în palat, iar mulţimea se împrăştie prin templu pentru a-şi hrăni curiozitatea. Îi priviră pe cei trei regi neclintiţi cu surprindere şi reverenţă, dar erau din ce în ce mai curioşi să descopere ce se ascundea în cea de-a patre nişă. Căci cineva, dintr-o decenţă caritabilă a aruncat peste locul de odihnă al regelui căzut o frumoasă cortină, pe care niciun ochi n-o putea străpunge, şi nicio mână n-ar fi îndrăznit s-o tragă la o parte.
Oamenii nu s-ar fi oprit din uitat şi din admirat, iar mulţimea aglomerată ar fi ajuns să se sufoce în templu, dacă atenţia lor n-ar fi fost atrasă spre spaţiul deschis.
Din întâmplare nişte piese de aur, parcă picate din cer, căzură cu clinchete pe frizele de marmură; cei mai apropiaţi trecători se îndreptară grăbiţi să le adune; minunea se repetă de câteva ori, acum aici, acum acolo. Este uşor să-ţi dai seama că duşul a pornit de la cele două duhuri retrase care doreau să mai facă puţin sport aici încă o dată şi de aceea cheltuiau veseli, înainte să plece, aurul pe care îl linseseră de pe membrele regelui apus. Oamenii continuară să alerge dornici, trăgând şi împingând unii de alţii, chiar şi atunci când aurul a încetat să cadă. Apoi se împrăştiară şi se duseră pe calea lor; şi până la ora asta podul este un furnicar de călători şi templul este cel mai frecventat de pe întregul Pământ.”

SURSA

alt document

 - pictura: David Newbatt