.

"Etica: efortul seninătății de a înțelege lacrimile."
(Andrei Pleșu)

marți, 15 octombrie 2013

Rainer Maria Rilke - Întâia elegie

Cine, dac-aş striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? şi chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aş pieri înaintea
prezenţei prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
şi-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Cumplit e orişice înger.
şi astfel mă stapânesc şi înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, şi cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
şi isteţele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea talmacită. Ne mai ramâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
şi răsfaţata credinţă a unei obişnuinţe
căreia la noi i-a placut şi-a rămas şi nu s-a mai dus.
O, şi noaptea, noaptea, când vântul plin de spaţiile lumii
ne mistuie faţa - cui n-ar ramânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă
greu o ameninţă. E mai uşoară ea îndrăgostiţilor?
Ah, ei îşi acoperă numai, unul celuilalt soarta.
Nu o ştii încă? Azvârle din braţele-ţi golul
către spaţiile ce respirăm; poate că păsări
văzduhul mai larg îl simt, în zbor mai intim.
Da, primăverile aveau nevoie de tine. Unele stele
credeau că poţi să le simţi. Se ridica
spre tine un val, în trecut, sau
când treceai lâng-o fereastră deschisă
se dăruia o vioară. Totul era solie.
Ai dus-o la capăt? Nu erai totdeauna
distrat de-aşteptare, parca toate-ţi vesteau
o iubită? (Unde să-i dai adapost,
când, la tine, gânduri mari şi străine
intră şi ies şi, noaptea, adesea rămân.)
Dacă ţi-e dor, cântă îndragostitele, nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Aproape le invidiezi, pe ele, ce-au fost părăsite,
şi care cu-atât mai iubitoare-ti părura ca cele-alinate.
Începe pururi din nou lauda ce n-o poţi atinge;
adu-ţi aminte, eroul durează, însuşi declinul i-a fost
numai pretext să existe: ultima-i naştere.
Însă pe-ndragostiţi îi reia sleita natură
în sine, de parcă nu ar avea destule puteri
pentru două atare-mpliniri. Te-ai gândit oare
destul la Gaspara Stampa, într-atât încât vreo fată
de iubit părăsită, să-şi spună, după înaltul exemplu
al acestei îndragostite: şi eu ca ea să devin?
Când oare aceste străvechi suferinţe
deveni-vor mai rodnice? Nu este timpul, ca iubind,
de lucrul iubit să fim liberi, să-l înfruntăm tremurând,
cum sageata coarda o-nfruntă, ca-n salt adunată
să fie mai mult ca ea însăşi. Căci nicaieri nu-i popas.
Glasuri, glasuri. Asculta, inima mea, aşa cum doar sfinţi
ascultau odinioară: încât uriaşa chemare
îi ridică din ţarână; dar ei, cei de necrezut,
îngenuncheau mai departe şi n-o luau în seamă:
aşa ascultau. Nu, n-ai putea îndura
al Domnului glas, nici pe departe. Dar ascultă suflarea,
vestea neîntreruptă, ce din tăcere se iscă.
Zvoneşte acum dinspre morţii aceia tineri spre tine.
Oriunde intrai în biserici, la Roma sau Neapole,
soarta lor nu-ţi ieşea, liniştit, înainte?
Sau o inscriptie solemna ti se-arata,
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor de la mine? să înlătur încet aparenţa
celor nedrepte, ce stinghereşte puţin, uneori,
a spiritelor pură mişcare.
Desigur, e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
abia deprinse-obiceiuri să nu le mai practici,
trandafirilor şi altor lucruri promiţătoare
tâlcul viitorului uman să nu le mai dai;
ceea ce-ai fost în mâini nesfârşit temătoare,
să nu mai poţi fi şi însuşi numele tău,
ca pe-o jucarie spartă, să îl laşi deoparte.
Straniu, dorinţele să nu le doreşti mai departe. Straniu,
tot ce avea legături, să vezi fluturând în odaie,
atât de desprins. Şi starea de moarte e grea
şi plină de trudă, până ce simţi încetul cu-ncetul
puţina eternitate. - Dar cei vii
fac toţi greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii-adesea (se spune) n-ar şti prea bine de merg
între cei vii sau cei morţi. Torentul cel veşnic
smulge vârstele toate, de pe-amândouă tărâmurile,
şi-n amândouă vuietul lui le domină.
Curând ei nu mai au nevoie de noi, ei cei smulşi prea devreme,
lin te dezveţi de ce-i pământesc, aşa cum, uşor,
de sânul mamei, crescând, te desprinzi. Dar noi
care tânjim dupa tainele mari, care, prin jale, adesea
înaintăm fericit: am putea exista fără ei?
În zadar e legenda că, odinioară, bocindu-l pe Linos,
cea dintâi muzică rupse cutezătoare, încremenirea;
că abia în spaţiul înfricoşat din care năprasnic plecase, pe veci,
un aproape divin adolescent - golul trecu
în vibraţia ce-acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută?


Traducere Maria Banuş

2 comentarii: