.

"Etica: efortul seninătății de a înțelege lacrimile."
(Andrei Pleșu)

duminică, 4 august 2013

"Fiindca iubind, daruind, noi realizam un pod peste abisul singuratatii si izolarii noastre in care dispare dualitatea sau prapastia dintre eu si tu".

 
 
”Antoine de Saint-Exupery defineste iubirea printr-un efect , care consta in realizarea coerenţei sau a unei singure fiinţe in doua corpuri.
Credeti ca doua fiinte care se afla sub farmecul iubirii ( transa centrifuga accidentala) sunt interesate sa priveasca in afara la ceva.
Si daca privesc in afara, credeti ca vad si altceva in afara de chipul fiintei iubite.
Gandirea obsesiva este punctul central in iubirea reactiva.
Zi si noapte, cele doua fiinte reactive nu se gandesc decat la "ea" sau la "el" . 
Totul se petrece ca si cum o fiinta a prins literalmente rădăcini în capul si in inima celeilalte fiinte ( cei doi centrii secundari).
Ceea ce vrea cu adevărat o fiinta indragostita este o expresie a dorintei (dorului) de apropiere de cealalta fiinta; incepe sa o caute, sa astepte sa fie chemata, sunata, sa i se scrie, sa simta ca o durere orice separare, iar toate actiunile si planurile pe care si le imagineaza, incep sa fie construite in comun, impreuna cu cealalta fiinta ( " partea cu privitul in aceeasi directie "), fata de care simte cele trei cuvinte celebre si pe care le asteapta sa fie spuse cu voce tare si de cealalta fiinta: "Eu Te iubesc"

Nevoia de iubire este un instinct uman existential, care nu pot fi suprimat, ca si setea ori foamea.
Se spune ca iubirea da aripi, dar in acest caz de ce fiinta cazuta in/ sub farmecul iubirii prezinta toate semnele de dependenta, de pierdere a centrului in sine si de plasare a centrului sau in cealalta fiinta.
Acesta este efectul programarii reactive, care nu are nimic in comun cu iubirea autentica, care nu cere, ci doar se daruieste, care nu se ocupa de cealalta jumatate, ci doar de propria jumatate. Doar o fiinta reactiva isi face dumnezeu si centru din cealalta fiinta, asteptand ca un cersetor ca cealalta fiinta sa-i dea o reactie, o firimitura de iubire .
Intalnirea cu iubirea unei fiinte reactive este un blestem, in loc de o binecuvantare. O astfel de fiinta nu intelege ca izvorul iubirii nu este in afara, ci in noi insine, si nu realizeaza ca ceea ce ne face fericiti nu este ceea ce primim, ci ceea ce daruim.
Atunci cand ne dam seama de ceea ce spunea Don Miguel Ruiz, ca nu conteaza iubirea pe care ne-o daruiesc altii , ci doar aceea care izvoreste din noi putem intelege de ce cealalta jumatate poate fi un nor, un pom, o pisica sau un catel.
In iubirea fiintelor reactive cealalta jumatate este acuzata si facuta vinovata ca nu raspunde in mod egal, ca intr-un schimb comercial. O fiinta reactiva se comporta ca un dependent de droguri, fiindca o astfel de fiinta crede ca cealalta fiinta poate considerata un obiect care poate furniza fericirea.
In realitate placerea efemera este identificata cu fericirea care vine din afara, din cauza orbirii provocate de axarea pe un singur obiectiv extern, care ii acapareaza intreaga sa atentie, ca in orice transa hipnotica.
Realitatea interna devine invizibila, iar cea externa este deformată ( transformata in cauza).
Actiunile unor astfel de fiinte devin ilogice, iar pericolul este ignorat si nicio masură de protejare nu e luată pentru implinirea scopului de a obtine obiectul dorintei.
O astfel de fiinta centrata in afara este rupta de propriul centru si de ACUM si asteptă cu nerăbdare intalnirea cu obiectul dorintei si este in stare sa sufere ca un câine, dacă nu-l obtine.
Observati acumularea de suferinta si de resentimente ( cauza bascularii iubirii reactivilor in ura ). 
Din cauza confuziei, dintre iubire si posesia unei surse exterioare de fericire efemera, se spune ca in ciuda tuturor acestor inconveniente rasa umană trăieste pentru iubire, ucide pentru iubire si moare pentru iubire.
In realitate toate sunt consecinte ale lipsei de iubire, care nu apare la fiintele care nu si-au descoperit izvorul interior de iubire si fericire, la fiintele care nu s-au vindecat de orbire si de separare de ele insele (adica care nu s-au trezit din morti).
De ce alearga fiintele umane dupa iubire ca mustele dupa miere ?
Pentru că zburam atunci când iubim si ne daruim iubirii.
Fiindca iubirea este procesul care ne conduce cu blandete inapoi la noi insine.
"Fiindca iubind, daruind, noi realizam un pod peste abisul singuratatii si izolarii noastre in care dispare dualitatea sau prapastia dintre eu si tu".
  (Dan  Mirahorian )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu