"GLASUL DIN NOAPTEA DE COLINDE
Sînt iarăşi copil în noaptea de colinde, stau la geam şi ascult.
Ca şi atunci cuvintele ajung la mine fără sens, doar glasul părintelui meu se detaşează miraculos din corul de voci pe lingă care auzul meu de copil a trecut.
Il prind ca aburul şi ca raza venită iluzoriu în palmele mele, mă concentrez asupra clipei şi clipa se dilată, cuprinde nesperat copilăria mea, adolescenţa mea şi tinereţea mea vegheate în mica, dulcea, cea mai frumoasă geografie a curţii casei părinteşti.
Erau ultimii cîntăreţi, El şi prietenii lui, ceata lor era un omagiu pe care oamenii vîrstnici cu casele lor de copii îl aduceau celor dragi.
Oricît m-aş strădui acum să-mi amintesc sensul acelui mic colind pe care ei îl repetau neschimbat o singură noapte pe an în toată viaţa lor de bărbaţi, cuvintele rămîn rătăcite în universul imaterial al amintirii mele.
Erau ultimii cîntăreţi, El şi prietenii lui, ceata lor era un omagiu pe care oamenii vîrstnici cu casele lor de copii îl aduceau celor dragi.
Oricît m-aş strădui acum să-mi amintesc sensul acelui mic colind pe care ei îl repetau neschimbat o singură noapte pe an în toată viaţa lor de bărbaţi, cuvintele rămîn rătăcite în universul imaterial al amintirii mele.
Doar glasul tatălui meu persistă neînchipuit de bărbătesc şi de tandru.
Cînta pentru mama şi noi, şi sufletul meu de copil asculta lipit de fereastră.
E prea tîrziu acum să-1 mai aud aievea, iar glasul lui vine azi de departe, din secrete şi nevăzute amvonuri.
E prea tîrziu acum să-1 mai aud aievea, iar glasul lui vine azi de departe, din secrete şi nevăzute amvonuri.
Eu izbutesc să-1 prind încet, ireal, şi din oceanul lung al drumurilor mele mă-ntorc urmîndu-1 ca pe-o stea în noaptea de colinde, şi mă opresc o clipă să-1 ascult, copil cu sufletul lipit de geam."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu