Frida Kahlo

De cateva zile , tot vizitez cate un muzeu ( virtual bine’nteles ! )
Si ma opresc , neprofesionista asa cum sunt, indraznind sa patrund in ceea ce mi se-ngaduie si doar sa contemplu ceea ce se ridica peste nivelul meu de intelegere .

Aseara m-am oprit la Frida Kahlo.





Si m-a durat ...Frida Kahlo!


O durere in „capatul unghiului” ( „m-a secat la lingurica” ).
Nu despre viata ei voi povesti , cu toate ca aceasta fascineaza poate mai mult decat opera in sine, ci despre suferinta in trup si transformarea ei, in arta - pentru noi, si in mantuire - pentru ea .
Nu puteam crede ochilor, dar credeam partii din mine care descifra simbolurile stiute si ramanea surprinsa pe cele nestiute inca .
Cum s-a putut ca o asa fiinta umana sa mearga prin lume de mana cu asa durere?
Si-a strans in chingi, cu puterea spiritului , lutul trupului si l-a fortat pana la capatul destinului dat .



A constientizat fiecare moment din viata ei.
Pana si patul l-a perceput ca nod de intruziune a astralului in dimensiunea ei psihica .
Isi completa circuitul sangelui prin vene cu clorofila din corzile vitei-de-vie ...
Devenea coroana copacului cu radacinile in Cer .
A practicat visul-constient cum numai un nagual ( „tot ceea ce nu poate fi denumit” ) ar fi stiut.


In patul, unde, prin actul nasterii, se deschidea dureros ca o usa spre lume, ea a fost observator dar si femeie...constienta de viata in aceeasi masura ca de moarte.

Si mi-am amintit nasteile mele, recunoscand sacralitatea acelor momente percepute atunci ca dureros-de-rusinoase, si, refuzand sa fiu martora , am preferat sa plec cu sorcova...



A iubit , daruindu-se ca jumatate celeilalte jumatati , jurand pe Luna si pe Soare ca vor vui in lume, ca Intreg , numai in scoicile marilor .


Vegetatia Fridei, care acopera , patrunde, sustine, spinteca, inabusa , putrezeste, renaste, m-a dus cu gandul la Marquez - „Un veac de singuratate”.
Nu-mi pot explica de ce ...E prea multa vreme de cand am citit-o si nu-mi amintesc detaliile.
Inconstientul bate in geam... poate doar sa recitesc romanul :) si sa inteleg ce era atunci greu de inteles si sa descopar de unde atata apasare ...

- Dar, ploaia care incepuse, mi-a furat acel gand.
Am iesit in noapte si in ploaie, sa aud si sa simt cum sfaraie praful incins pe alee, si surprinsa de propiile-mi brate care s-au desfacut ca pentru o imbratisare inconstienta, sa repet :
"Ma doare Frida Kahlo !"

:)