Plante magice

SUNATOAREA ( Hypericum perforatum ).


În ţările anglo-saxone, datorită sevei sale roşiatice s-a înţeles a fi o combinaţie de apă şi foc, o esenţă a vindecării; focul simbolizand forţele fructuoase pline de lumină a verii, iar apa, colectarea şi direcţionarea forţelor întunecate ale sezonului rece.
Treceau această plantă prin fumul focului Solstiţiului de vară şi apoi o purtau în bătălii pentru invicibilitate.

Sunătoarea a fost consacrată Sfântului Ioan Botezătorul, de unde şi supranumele de „Iarba Sfântului Ion”.
Numele său generic, Hypericum, indică în mod clar că planta era considerată ca având puteri asupra spiritelor rele. El este format din două cuvinte greceşti, hyper şi eikon, care înseamnă „de dincolo”, respectiv „apariţie”.
Cu mult timp în urmă, această plantă era numită Fuga daemonum, ceea ce înseamnă că „punea diavolul pe fugă”.

Pentru primii creştini, florile sale, de un galben strălucitor, reprezentau lumina soarelui. Aceasta „dovedea” că ea era o protecţie eficace împotriva întunericului şi ale răului, despre care fiecare ştie că detestă lumina. Satan nu avea, prin urmare, nici o putere asupra celor care purtau un talisman de sunătoare.

Se culege pe 21 iunie sau într-o vineri sau la 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi agăţată deasupra unei uşi sau a unei ferestre.
Se poartă pentru a ţine la distanţă bolile mintale şi necazurile şi se poartă pentru a vindeca melancolia. Atunci când sunt puse într-un borcan şi atârnate la geam, protejează de fulgere, foc şi spirite rele - atât florile cât şi frunzele sunt folosite în acest scop.
Deşi sunătoarea este încă şi astăzi foarte mult folosită ca remediu pentru răni şi diverse boli, la început era folosită pentru tratamentul nebuniei, în special dacă era de origine demoniacă. Unele popoare au păstrat obiceiul de a arde această plantă, flăcările şi fumul fiind considerate ca deosebit de puternice pentru a combate orice fel de influenţe malefice.

( din lume adunate )