Ion Barbu - Umanizare

"Castelul tău de ghiaţă l-am cunoscut gîndire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfrîngeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.


Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Şi-am mers, şi-am mers spre caldul pămînt de miazăzi,
Şi sub un pîlc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pîlc de arbori sălbateci, în amurg,
Mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revarsă divinul în luturi pieritoare.

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul şi - larg şi înmiit -
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate...

Şi-n acel fapt de seară, uitîndu-mă spre Nord,
În ceasul cînd penumbra la orizont descreşte
Iar seara întîrzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de ghiaţă se topeşte."