Seneca Lucius Annaeus:

...

"Pentru noi, plăcerea este un viciu. 

Să fie. 

Cu toate acestea, de obicei folosim termenul pentru a numi o stare de spirit veselă. 

Da. 

Ştiu ce este plăcerea, dacă ne referim la vocabularul stoic: este un lucru nedemn, iar bucuria poate ajunge numai la omul înţelept; de fapt, este înălţarea unui spirit încrezător în ce are în sine bun şi adevărat. 

De obicei însă spunem că am simţit o mare bucurie atunci cînd un prieten a fost ales consul, sau la nunta lui, sau pentru că soţia lui a născut, evenimente care nu sînt bucurie, ci – cel mai adesea – începutul unor suferinţe viitoare; este însă o trăsătură anume a bucurie faptul că nu se sfîrşeşte niciodată şi nu se transformă în durere. 

De aceea, cînd Vergiliu al nostru scrie:
„şi – relele minţii –
Rînjetul”,
el se exprimă elegant, dar prea puţin adecvat: nu există bucurie rea. 

El dă acest nume plăcerilor şi şi-a rostit cu limpezime gîndul; se referă la oameni mulţumiţi de propriul lor rău. 

Nu greşesc însă dacă spun că scrisoarea ta mi-a făcut mare plăcere; chiar dacă este vrednic motivul care-l împinge pe un om ignorant să se bucure, sentimentul acela pe care el nu ştie să-l stăpînească şi care alunecă de îndată în contrarul său, îl numeşte plăcere: se naşte din părerea asupra unui bun fals şi este fără cumpătare şi fără măsură.
Ca să mă întorc însă la temă, ascultă ce anume mi-a făcut plăcere în scrisoarea ta: stăpîneşti cuvintele şi nu te laşi purtat de fuga discursului dincolo de ţelurile fixate. 

Vraja cuvintelor frumoase îi face pe mulţi autori să scrie chiar lucruri pe care nu aveau de gînd să le scrie; asta ţie nu ţi se întîmplă: totul e strunit şi se ţine strîns de subiect; îţi expui ideile şi laşi să se înţeleagă mai mult decît spui.

 Acesta este semnul unui fapt important: este limpede că nici în sufletul tău nu este nimic în plus, în exces.
Găsesc totuşi metafore meşteşugite, chiar dacă nu pînă-ntr-atît încît să devină primejdioase; găsesc imagini care, după unii, nu ar trebui să fie folosite decît de poeţi.

 Aceştia, cred eu, nu au citit nimic din autorii vechi, care nu căutau încă aplauze cu discursurile lor; ei vorbeau cu simplitate pentru a demonstra un concept şi se foloseau din plin de asemănări; eu unul le consider necesare nu pentru motivele care le fac necesare poeţilor, ci ca sprijin în slăbiciunea noastră, ca să ajute la buna concentrare a celui ce vorbeşte şi a celui ce ascultă subiectul tratat. 

Ramîi cu bine.
Seneca"