.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




sâmbătă, 8 mai 2021

Geo Dumitrescu - "Pastel caligrafic de toamnă și de primăvară"



1. Urmă pe nisip
Galeș, cobora peste deal
soarele auriu, pârguit, al toamnei,
într-un dulce, fermecat sfârșit
de combustie. Tu erai lângă mine.

Liniștit, râul își mâna apele limpezi,
încorporand migălos în lina,
necruțătoarea-i curgere,
clipele noastre.
Azvârlea amurgul peste dealuri
lâncede cromolitografii de toamnă,
dar se simțea, departe, venind,
printre zăvoaie aprinse, despletite,
pe unda subțire, înfiorată, a apelor,
corabia nopții, de fum.
Tu erai lângă mine.

Adânc cercetam, neliniștitul, delicatul
hotar mișcător al apei, ce scria
pe nisipul lins un străvechi
cântec al nestatorniciei
- urma pasului tău desculț
se năruia încet, pierea sub ochii mei,
înecată. Era un mare seism neauzit,
pe care-l priveam încordat,
la care mă gândeam intens
cu grea, nebunească mâhnire,
în timp ce apa, prelinsă încet,
clipocind ușor printre pietre,
printre cute de humă, ușor, nevăzut,
înecând, risipea fragila urmă unică.
O, aș fi vrut s-o împiedic să piară.
Sfâșiat, străbătut de strigăte,
întinzând mâna copilăros
după goarnele grave ale pădurii!
O, cum aș fi vrut s-o apăr, amețit
de superstiții suave, încredințat
că pieirea ei e un semn rău,
că tot așa ar putea să piară
frageda urmă pe care tremurul clipelor
O lasă în noi, inelul de abur luminos
Pe care toamna îl scrie în jurul nostru ...

Dar chiar atunci, deodată, am simțit vrăjita,
copleșitoarea răscumpărare:
fragila urmă de nisip
trecuse în mine
și inima mea era și ea o urmă,
un mulaj de argilă roșie
în care, ușor, nevăzut, prelinsă
printre pietre arse, printre cute de humă,
ca o nemaipomenită undă a bucuriei,
pătrundeai tu.

2. Săbii vegetale
Focul ardea speriat, șovăitor – un mic
pleonasm netrebnic, în orgia de aur
crepusculară. Tu erai lângă mine.

Nuiele verzi suspinau răsucindu-se
în flăcări, împroșcând musturi amare,
spirtoase, ce miroseau a rom aprins
și a sânge aprins. Tu erai lângă mine.

Obișnuite minuni se-mbulzeau în jur
și arinii tineri îți ridicau în cale
fragede arcuri de triumf, pe sub care
treceai cu liniștită încredere în sine,
ca o înaltă emfază a materiei ...

De sus, de pe deal, în vârtejuri de praf,
alergau împietriți, pe coastă, la vale,
imense cete de porumbi arși,
înnebuniți de sete, alergau spre malul apei,
tăindu-se sălbatic, scrâșnind,
în spade fine de nisip, scheletici, saharieni,
jefuiți de semnele bărbăției,
tăindu-se fonf în săbii zdrențuite –
și, totuși, în jurul lor zăceau capete
retezate, dovleci, mii de cranii aspre,
butucănoase, desfigurate,
stropite de sânge galben și roșu,
mii de cranii frumoase, lemnificate,
fericite, o, fericite capete fără gânduri ...
Tu erai lângă mine.

Ne-am retras
printre arbori, prin tufele de răchită
și fugind din calea hoardei de schelete,
Ne-am ascuns, pentru mai bine
de nouă veacuri, în munții înalți
dinlăuntru nostru.
Tu erai lângă mine.

3. Focul, pelinul
Când ne-am întors, focul pierea încet.
Zbura furișat peste dealuri fazanul
amurgului, speriat de liniștea
prevestitoare de noapte. Cădeau
în urma lui grămezi de portocale putrede.
Tu erai lângă mine. 

Ziua murea încet
Pe brațele noastre, păstrând
Un mare zâmbet de mulțumire.
Focul pălea amurgind ușor,
mai întâi în ochii tai,
într-o diafană întoarcere a culorilor,
și-n cuibarul de cenușă rămâneau calde
doar pietrele, ca niște îngrozitoare ouă ale singurătății. Plecând,
mai văzurăm noaptea așezându-se înfoiată pe cuib. Apoi
totul reintra în lună. Și-ar fi trebuit, poate,
să-ți spun “te iubesc”,
dar nu eram în stare să repet,
cu alte cuvinte, ceea ce, cu mari, zguduitoare strigăte, spuneau
toate lucrurile din jur,
iscând peste văi un tremur dulceag,
bătrâne melodrame glorioase ...
Tu erai lângă mine.

Râul, sub lună,
căpăta orgoliu metalic. N-ar fi trebuit
să trecem pe celălalt mal.
Dar cine era în stare să spună NU toamnei,
sângelui, timpului, ce alergau
odată cu unda necruțătoare a râului,
cine putea să spună Nu nopții
ce-și legăna printre dealuri corabia
leneșă de fum ? ...
Tu erai lângă mine,

ceasul tău creștea nevăzut,
înălțând hotărâtor cumpana timpului.
Eram tocmai buni de iubit,
și-a trebuit să arunc peste apă
o țigară. Și ea s-a făcut punte
subțire, legănată, pe care am trecut,
înfrigurați, unul după altul
întai tu și întai eu … Iar omul
care tăia nuiele cu secera
ne-a adus aminte de tulburătoarea
artă minune a împletitului,
lucrare omenească născocită mai întâi
cu degetele a două mâini de dragoste
ori desnădejde, iar apoi
cu ajutorul a două nuiele fierbinți,
nuia-bărbat și nuia-femeie, încolăcite adânc
una în jurul alteia ...Și iată izma, și iată pelinul,
Și mușețelul, și tufănica, arome amare,
Spirtoase, ale trupului, gură fragedă fruct
De tânără toamnă lehuză ...

Dincolo, nu mai era nimic.
Cea din urmă
veveriță pierise sub maluri,
ciufulit pui de flacără,
căci veverițele se arată numai
oamenilor buni la suflet și destul
de îndrăgostiți.

Stinsă, tu erai lângă mine. Și astfel,
Am devenit iarași unul și altul ...

[...]


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu