Demonul „Colectiv”

"Scopul articolului nu este critice sistemul corupt din România (de parcă nu am fi știut deja că toate merg anapoda în țara asta; nu aveam nevoie de 30 de morți într-un club de noapte ca să ne reamintim acest lucru), ci să explice sistematic și logic, totodată, în ce măsură acuzațiile conform cărora fanii muzicii rock de la concertul fatidic din data de 30 octombrie 2015 aduceau un omagiu, direct sau indirect, forțelor răului. (Concert rock care a fost deschis, premonitoriu, cu melodia „The day we die”- Ziua în care murim)

Trecem și peste teoriile conspiraționiste formulate ce spun că focul a fost provocat dinadins. Crimă din culpă sau nu, a organiza un concert cu intrare liberă la care se adună 400 de oameni, care apoi să fie „încuiați” la subsolul clădirii și lăsați să ardă de vii (într-un incendiu apărut în condiții încă suspecte) este ceva ce nu are rost să mai dezbatem.

Este inutil și să mai criticăm lipsa de vigilență a tinerilor care, de dragul de a fi în pas cu moda, preferă distracțiile ce implică locurile aglomerate unde, om lângă om fiind, se pot întâmpla multe lucruri periculoase. Cineva a scris pe facebook ceva de genul următor: nu este corect ca părinții să interzică distracția tinerilor (în urma tragediei), ci lumea ar trebui să devină un loc mai sigur pentru cei care trăiesc în ea. Eu aș zice că este mai bine să ne luăm noi papuci, decât să așteptăm ca alții să pună mochetă. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu interdicțiile. Nu, asta ar înrăutăți și mai mult lucrurile. Avem nevoie de o reeducare a mentalității colective. (mda, s-au potrivit termenii aici…)

LIVE FAST, DIE YOUNG. (Trăiește rapid, mori tânăr)

Aceasta este expresia contemporană pe care o adoptă unii tineri care mai bine ar trăi viața la maximum acum decât să sufere, bătrâni fiind, mai târziu.


„Vineri pe 30, am fost în Club Colectiv la lansarea albumului nr. 2 semnat Goodbye to gravity. De ce? Pentru că am vrut să văd cum arată actul artistic al unei formaţii din România care ne reprezintă afară. Va asigur că deşi muzică a fost rock, în public nu a existat niciun om care a avut costum de Halloween pe el, care l-a invocat pe Lucifer sau alte mizerii pe care probabil le veţi mai auzi în viitor legat de această lansare. A fost strict o lansare de album că oricare alta în care o formaţie a vrut să facă spectacol.”



Alex Teodorescu (22), supraviețuitor al incendiului din „Colectiv”.



Nimeni nu contestă faptul că a fost un simplu concert, o simplă lansare de album.

Dacă tragedia s-ar fi întâmplat la un concert de muzică pop, ar mai fi existat vreo dispută pe această temă? Probabil că nu. Care ar fi așadar, problema? Faptul că era muzică heavy metal ce ar fi atras forțele negative sau adevărata problema constă în mentalitatea de turmă ce împinge tinerii să se adune săptămânal în subsolurile unor clădiri, ca să „ne simtem bine”?

Se vorbește mult în ziua de astăzi despre energii. Energii pozitive și energii negative. Dar cum putem discerne între cele două? Ceea ce este bine pentru mine, ar fi bine și pentru altul? Unii criminali ucid cu sânge rece și spun că se încarcă de energie pozitivă, la fel și cei implicați în diferite ritualuri oculte.

Putem oare să condamnăm civilizațiile păgâne din antichitate care aduceau sacrificii zeilor, crezând că-și făceau un bine? Pentru că asta considerau ei că era bine, pozitiv, benefic pentru viața lor.

Chiar și în Biblie, poporul evreu obișnuia să-i aducă sacrificii de carne lui Dumnezeu. Și Dumnezeu le primea. Totuși, în psalmul 50 al lui David, ni se spune:


Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.



În același timp, Hristos a venit și a anulat această practică, oferindu-Se pe El drept sacrificiu. Dar cui? Cui S-a sacrificat Hristos? Nouă? Sau lui Dumnezeu? Care Dumnezeu?

Până vom răspunde la aceste răspunsuri, începem cu „Cine sau ce este diavolul?”

În creștinism, diavolul și Satana reprezintă un înger căzut care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. La început purta numele de Satanael, după cădere pierzând sufixul el (acesta însemnând al Domnului). De asemenea mai este cunoscut drept cel care a vorbit prin intermediul șarpelui și a tentat-o pe Eva să nu asculte porunca lui Dumnezeu. Este identificat și ca acuzatorul lui Iov, ispititorul din evanghelii și balaurul din Apocalipsă. Poartă numele de „conducătorul demonilor” (Matei 12:24); „conducătorul lumii” și chiar „dumnezeul acestei lumi” (Corinteni|4|4) Apocalipsa lui Ioan descrie cum Satana este aruncat din rai spre pământ cu „multă mânie” și războindu-se cu adepții lui Iisus, până ce este distrus complet în „lacul de foc” (Apocalipsa 12:7-17; Apocalipsa 20:10).

În cartea „Le livre des deux principes” publicată la Paris în 1973, stă scris:


Dumnezeu nu este atotputernic, cu desăvârșire simplu, lipsit de complicații, el nu vrea răul și nu-l poate face… De aceea trebuie neapărat să cunoaștem existența unui alt principiu, cel al Răului, care devine dăunător adevăratului Dumnezeu și creaturii sale; căci acest principiu pare a-l incita pe Dumnezeu împotriva creaturii sale și pe cel creat împotriva lui Dumnezeu.

PRIN URMARE, AM PUTEA SPUNE, CĂ DUMNEZEU, CA PRINCIPIU AL BINELUI, NU AR PUTEA EXISTA FĂRĂ DIAVOL CA PRINCIPIU AL RĂULUI ȘI VICEVERSA.

Să o luăm de la început.

Totul începe în Orientul Antic, leagănul civilizației umane, în Epoca mijlocie a Bronzului, cu Avraam, un urmaș al lui Sem (fiul lui Noe). O mână de sumerieni în frunte cu Avraam își părăsesc patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce trec prin Mesopotamia, Canaan și Egipt, se stabilesc în Canaan, trăind alături de localnici. Mai târziu, urmașii lui Avraam se îndreaptă către Egipt, acolo unde unul dintre ei, Iosif, devenise vizir. Mai târziu, se naște Moise, prinț al Egiptului (legăturile dintre Moise și faraonul Akhenaton care a instaurat pentru o perioadă o religie monoteistă închinată Zeului Soare, sunt încă obscure) a scos israeliții din robie, pornind cu ei, înapoi spre Canaan. După ocupația babiloniană însă, evreii au fost deportați în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate orașe din acea epocă. Întorși în Ierusalim, câțiva preoți în frunte cu Ezdra au hotărât să aplice ce au văzut în Babilon, adică să aibă o religie bine pusă la punct, întocmai ca babilonienii. Cei întorşi din Egipt au adus influențe din religia egipteană, iar odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris.

În felul acesta, tot ceea ce urmează să citiți va avea mai multă logică.

Altfel nu ați înțelege că EDENUL din Biblie se află în Mesopotamia, în lăcașul zeilor mesopotamieni, conform legendelor. Chiar numele EDEN provine din cuvântul sumerian EDIN („casa zeilor”) ce a devenit edinu care, pentru babilonieni înseamnă „stepă” sau „câmpie”.

Mai mult decât atât… POMUL CUNOAȘTERII din Grădina Raiului nu este un concept ebraic. Într-un mit sumerian, zeița Innana i-a cerut fratelui său, Utu, să o ajute să coboare într-o zonă unde creșteau pomi ai căror roade ar fi ajutat-o să obțină cunoașterea sexualității. Aceasta, după ce a mâncat din fructul Pomului Cunoașterii a devenit zeița iubirii.

În folclorul evreiesc, prima soție a lui Adam a fost LILITH (de origine babiloniană), creată din același pământ cu el. După ce ea a refuzat să i se supună bărbatului, cerând egalitatea sexelor, a fost alungată din Eden. O altă variantă ar fi că Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Lilith ca frați gemeni, iar cei doi au avut trei progenituri nedorite de Creator: Lilim, Shedim și Rauchin. Lilith a devenit astfel o femeie-demon-animal, asociată chiar cu ȘARPELE care o ispitește pe Eva. În viziunea contemporană, Lilith este însă considerată întruchiparea Marii Zeițe, sau zeița albă a nașterii, iubirii și morții. Ea era reprezentată prin luna plină, nouă sau semilună și era venerată sub nenumărate nume, cum ar fi Isis, Ishtar, Innana, Artemis etc. Alte surse arată că Lilith era zeița mamă a nașterii, a copiilor, a femeilor și a sexualității.

În civilizațiile sumeriană, egipteană sau greacă, sistemele de guvernare erau prin excelență matriarhale, zeitățile feminine, ca și cele masculine, controlând destinele ființelor umane și ale animalelor. Lilith, prin urmare, a decăzut până la stadiul de demon odată cu creșterea patriarhatului, iar femeia a devenit parte din proprietatea bărbatului. În iudaism, povestea cu Adam și Eva apare ca o demonstrare a faptului că femeile sunt păcătoase, iar păcatul îl reprezintă sexualitatea lor.

Cuvintele din limba ebraică cu care începe Biblia sunt:

BEREISHEET BARA ELOHIM ET HASHAMAYIM VE’ET HA’ARETZ.

Adică LA ÎNCEPUT DUMNEZEU A FĂCUT CERUL ȘI PĂMÂNTUL, Elohim fiind tradus ca Dumnezeu.

Până acum am înțeles sursa geografică și influențele religiilor de tip politeist asupra Vechiului Testament.

Prin urmare, ne gândim la nord-estul Africii și extremitatea vestică a Asiei cu regiunile: Creta, Cipru, Anatolia, Caucaz, Mesopotamia, Canaan și Egipt.

Aceste zone aparțineau populațiilor semitice. Tot aici au apărut religiile levantine sau canaanite, mesopotamiane, egipteană și grecească. Toate erau religii politeiste. PRIMELE CIVILIZAȚII VENERAU ACEEAȘI IERARHIE DE ZEI CARE PRIMISERĂ DIFERITE DENUMIRI ÎN FUNCȚIE DE REGIUNE. Așa cum Zeus din mitologia greacă este echivalentul lui Jupiter la romani.

Nu vă voi plictisi cu listele zeilor tuturor regiunilor. Ne interesează doar zeii canaaniți:

Adonis, Anat, Asherah, Ashima, Astarte, Atargatis, Baal, Berith, Chemosh, Dagon, El, Elyon, Eshmun, Hadad, Kothar-wa-Khasis, Melqart, Moloch, Mot, Qetesh, Resheph, Shahar, Shalim, Shapash, Yahweh, Yam, Yarikh.

Intersant este că multe dintre aceste zeități se confundă uneori între ele. Spre exemplu Baal cu Moloch sau El.

Baal era numit și Hadad, considerat fiul lui El. Dar cel mai adesea, Baal era același cu El, pe care grecii îl identificau cu zeul Cronos, iar romanii cu Saturn.

În Vechiul Testament, preoții lui Baal sunt deseori menționați, iar primii evrei îl considerau pe Baal ca fiind Lordul Israelului.

Ce legătură au toate astea cu ELOHIM?

Legătura este chiar sub nasul nostru, dar suntem prea îndoctrinați ca s-o mai vedem. Dacă sunteți atenți la denumirea cuvântului Israel, vă veți da seama că se termină cu EL. Acest „el” intră în compoziția multor nume sacre precum Eliazar, Emanuel, Iezechiel etc, ca o particulă pozitivă. Pentru canaaniți, EL sau IL era Tatăl Suprem al întregii lumi. Semiții adorau Divinitatea supremă prin acest nume.

Aici apare o primă contradicție dintre traducerile biblice și sensul adevărat al cuvintelor.

Conform religiei canaanite, întregul panteon al zeităților era denumit ELOHIM.

Prin urmare… este un plural… Nu se referă la un singur dumnezeu, ci la mai mulți.

Sună extrem de bizar, nu-i așa? Mai ales că Biserica propovăduiește un monoteism radical dus la extrem.

Bineînțeles, acest fapt a fost teoretizat de-alungul secolelor, considerându-se că asocierea cuvântului Elohim cu verbe la singular desemnează o singură zeitate, iar cu verbe la plural, mai multe zeități. Dar adevărul sălășluiește chiar în credințele vechilor canaaniți și mulți savanți sunt de aceeași părere.

Dacă recitiți cu atenție lista cu numele zeilor, îl veți remarca acolo, printre ei, și pe Yahweh. Acesta este menționat ca Yahweh-Elohim în capitolul al doilea din Geneză, scris în ebraică, el fiind cel care l-a creat pe omul denumit Adam.

Așadar, în primul capitol îl/îi avem pe Elohim care creează Cerul, Pământul, apoi bărbatul și femeia după chipul și asemănarea lor. Iar în al doilea capitol îl avem pe Yahweh-Elohim care îi creează pe Adam și Eva.



Revenim la diavol. Șarpele i-a îndemnat pe Adam și Eva să muște din mărul care avea să-i facă muritori; atunci ei deveneau capabili să dea naștere altor ființe umane. Acest lucru demonstrează încă o dată că poveștile biblice au la bază simbolistica miturilor antice.

MĂRUL este fructul cu care este ispitită Eva. Dar de ce mărul? De ce nu ar fi putut să fie o piersică? Mărul este considerat la nivel universal fructul zeiței Venus. Mărul… cel pe care Paris i-l înmânează Afroditei într-un gest care duce la răpirea Elenei și la izbucnirea războiului troian. Mărul… fructul cu care este ispitită Eva de către șarpe (Șarpele fiind totodată și simbolul fecundității și implicit al sexualității). Logo-ul companiei Apple sugerează, de asemenea, cunoașterea și progresul.


Știați că poziția sâmburilor dintr-un măr tăiat pe jumătate reproduce traiectoria pe care se deplasează planeta Venus în cadrul unui ciclu de patruzeci de ani? => steaua cu cinci colturi, simbolul simturilor umane.

Vârful pentagramei poziționat în sus, spre Ceruri, sugerează totodată și locul înțelepciunii, sau… capul ființei umane… Vârfurile laterale reprezintă brațele, iar cele de jos, picioarele. Forma ei întoarsă este asociată cu diavolul pentru că dezechilibrează ordinea și arată triumful materiei asupra spiritului. Devine semnul antagonismului și al fatalității.

În Vechiul Testament, Isaia îl identifică pe Lucifer cu planeta Venus prin versetul:


„Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineții!”

(Isaia 14:12).

De aici denumirea românească de „Luceafăr” pentru această planetă.



Ce au în comun Venus, zeița dragostei și a frumuseții, și Lucifer? Ei bine, frumusețea.

În mitologiile nordice, echivalentul lui Lucifer este Loki, înfățișat ca un zeu frumos, aprig, dar totodată malefic, șiret și isteț. Corelația dintre Lucifer și Venus este vizibilă și în mitologia populațiilor din America, unde apare sub chipul șarpelui cu pene și coarne, Quetzal Coatl.



Ispitirea Evei a însemnat atât iluminarea oferită de către Lucifer, cât și descoperirea propriei sexualități, specifice Afroditei. Așa cum probabil cred că știți, în mitologia greacă, zeița Venus se numește Afrodita. Ea a mai fost asociată și altor zeități sumero-babiloniene precum Ishtar și Astarte și chiar și cu Isis de la egipteni.

Am ajuns așadar la Afrodita/Venus. În artă, zeița iubirii este reprezentată de cele mai multe ori admirându-se în oglindă. Chiar simbolul sexului feminin (crucea pe care stă sprijinit un cerc) are forma unei oglinzi. Oglinda este dovada vanității sale.

Sau poate că nu.

Privitul în oglindă poate însemna și descoperirea propriilor trăsături, a propriei frumuseți, a propriei sexualități, de aceea zeița dragostei este pictată nud.

În iconografia apuseană, OGLINDA este atributul personificării Luxuriei (desfătarea, înfumurarea, vanitatea); pe de altă parte însă, este și atributul virtuților cunoașterii de sine, Veritas (adevărul) și Prudentia (înțelepciunea, prudența).

În plus, oglinda este și un simbol al Fecioarei Maria, întrucât Domnul s-a oglindit și s-a răsfrânt în Fecioara Maria prin chipul lui Iisus, fără să-i afecteze integritatea. Și LUNA, într-o interpretare similară, este un simbol al Mariei, întrucât ea reflectă lumina soarelui.


ÎNTREAGA CREAȚIE ESTE CONSIDERATĂ DREPT O IMAGINE ÎN OGLINDĂ A NATURII DIVINE.

LUNA este cea care reflectă lumina soarelui pe pământ în timpul nopții și care controlează perioada fertilității. Mai mult decât atât, astrul chiar este asociat cu oglinda prin care se descoperă atât frumusețea, cât și cunoașterea de sine.


Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi

(Geneza 3:7)

Mai este nevoie să reamintim despre Lilith/Ishtar/Innana/Isis că erau reprezentate prin luna plină, nouă sau semilună, fiind totodată zeițele sexualității?

Arta preistorică se concentra asupra fertilității. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii venerau zeitatea ce le deschisese ochii spre frumusețea fizică, și cu ajutorul căreia obținuseră capacitatea de discernământ, de gândire pentru a putea controla sistemul reproductiv. Și cum altfel puteau s-o facă decât urmărind fazele lunare?

Prin urmare, „păcatul originar”, așa cum el este descris în Biblie, reprezintă o conjuncție de simboluri ce diferențiază omul de restul speciilor din regnul animal și nu reprezintă în niciun caz un păcat în adevăratul sens al cuvântului.

Am specificat deja sensul cuvântului Eden care înseamnă casa zeilor. Cu alte cuvinte, Adam se afla, într-adevăr, în GRĂDINA RAIULUI, un lăcaș sacru.

DACĂ EDENUL ERA, ÎNTR-ADEVĂR, „CASA ZEILOR”, ATUNCI CE CĂUTA DIAVOLUL ACOLO?

Dacă am spune că poate acel șarpe care a ispitit-o pe Eva era, la rândul său o zeitate, ar fi ca și cum am vorbi despre o conspirație de-a dreptul scandaloasă, iar argumentul s-ar transforma într-o speculație fără temei. Tocmai de aceea vom lua ca exemple, mitologiile.

În MITOLOGIILE CHINEZĂ ȘI MONGOLĂ, împărații Cerului se succedă și la domnie ajunge Nuwa, foarte frumoasă, foarte înțeleaptă. Ea are trup de șarpe și chip de om. Nuwa se târăște pe sol, inspiră emanațiile pământului și constată că au parfumul vieții. Și totuși, i se pare că lipsește ceva, de pildă o ființă vie, inteligentă, capabilă să dezvolte natura.

Nuwa începe să sape și face o grămăjoară din acest pământ gălbui. O frământă și încearcă să scoată o tulpiniță rămasă în lut. Plămada gălbuie se desface și tulpinița iese puțin câte puțin. În urma ei apare o ființă cu cap de om și trup de maimuță. Zeița așază aceste elemente unul lângă altul. Imediat, e înconjurată de o sumedenie de mici ființe care se mișcă, merg vorbesc; sunt active și inteligente.

Nuwei îi place acest joc și adună din ce în ce mai multă țărână. Curând, o mulțime formată din ființe de ambele sexe dansează și o aclamă cu bucurie. Ea numește aceste creaturi „ființe verticale”, conform sensului pe care îl are, în limba chineză, pictograma care înseamnă „om”.

Nuwa pune la cale un proiect măreț: să facă astfel încât oamenii să populeze întregul Pământ. Ea agață o piatră de capătul unei liane și o face să se rotească în aer. De fiecare dată când piatra atinge pământul, aruncă în aer bucățele de lut. Căzând din nou pe sol, fragmentele se transformă în ființe vii. Astfel, oamenii se răspândesc în toate colțurile lumii.

Elementele biblice din Geneză prind acum noi conotații. Cum ar fi să ne închipuim că șarpele ispititor (frumoasa Lilith, aici numită Nuwa) este cel care a modelat ființa umană? Și de ce, nu, până la urmă?


În Tantra, șarpele Kundalini este întruchiparea feminină a energiei materiale și spirituale a omului. Kundalini se ridică din poziția sa de la baza coloanei vertebrale ca să trezească centrii nervoși ai trupului.

În mitologia chineză, ordinea cronologică a evenimentelor din geneza biblică este comasată, dar surprinde fazele evoluției Pământului: faza minerală,vegetală și animală. Nuwa frământă lutul cu minerale din care iese o tulpiniță, deci un element vegetal, în urma căreia apare omul, aparținând regnului animal.

În MITOLOGIA ORIENTULUI MIJLOCIU, fiecare țară are zeul său: există trei lumi, și deci trei zei. Mithra, zeul suveran, este cel mai cunoscut și cel care a avut cei mai mulți credincioși. Urmează Ahuramazda, zeul unic al Persiei, și Baal, zeul canaaniților.

Mithra, indo-europeanul, asociat cu Soarele, (numit Mitra în Vede) se află la originea unei religii cu pondere în ansamblul Imperiului Roman. Mithra a mai fost, însă, confundat cu Saturn.

Succesul lui Baal, considerat de multe civilizații zeul suprem, se traduce prin belșugul recoltelor și prin fecunditatea oamenilor și a animalelor. Baal are altare în aproape întregul Orient Apropiat antic, chiar în Egipt și în Ierusalim, unde credincioșii umpleau templul de la un zid la celălalt, asta conform scrierilor din CARTEA REGILOR.

Ahuramazda, Domnul Înțelept, începe să fie cunoscut și venerat în epoca lui Zarathustra. Acesta din urmă este revelatorul lui Ahuramazda, așa cum Mohamed va fi revelatorul lui Allah. Sau cum este Moise un fel de revelator al lui Dumnezeu în Biblie.

Ahuramazda este zeul suprem, are forma soarelui, este părintele luminii și al tenebrelor deopotrivă. El a creat toate celelalte ființe vii; el a creat lumea prin forța gândului său. Are mai multe proiecții numite Sfântul, Domnul Înțeleptsau Spenta Mainyu, care a ales Adevărul. În opoziție cu el se află Angra Mainyu sau Ahriman, demonul persan, inițial egalul lui Ahuramazda.

Formele pe care le adoptă, șopârla, șarpele, musca, nu sunt decât disimulări temporare ce vor dispărea. Sfântul, spiritul binefăcător, și Răul, spiritul distrugător, sunt gemeni: unul a ales binele și viața, celălalt a preferat răul și moartea. Ahuramazda le-a dat liberul arbitru și unuia și celuilalt, după cum l-a dat și tuturor oamenilor.

Pentru a nu vă mai plictisi cu povești, vom rezuma în trei coloane caracteristicile fiecărui zeu în parte.

Mithra Baal Ahuramazda

Zeu suveran Zeul suprem Zeul suprem

(forma soarelui)

Asociat cu Soarele Belșugul recoltelor Bine și Rău

Cel Luminos Fecunditate Părintele luminii

și tenebrelor

Saturn Ciclul anual al vegetației

Liberul arbitru

Agricultură Confundat cu Hadad (zeul furtunii)

cu Saturn sau Cronos Creatorul lumii

Fertilitate (Yahweh-Elohim)

Dacă ar fi să ținem cont de ceea ce am vorbit mai înainte legat de păcatul originar din Biblie, putem trage o linie prin toate cele trei coloane. Pentru că fiecare dintre ele conține elementele căderii în păcat. Cunoștința Binelui și Răului (gândirea), fecunditatea și Saturn, zeul timpului și al morții. Acești zei sunt interconectați, formând o trinitate.

L-am adăugat pe cea de-a treia coloană și pe Yahweh-Elohim. De ce? Pentru că el este acela sub guvernarea căruia apare distincția dintre bine și rău. Tot acum apare și liberul arbitru. Iar Yahweh este revelat de către Moise.

Cu toate acestea…

YAHWEH NU ESTE DECÂT PROIECȚIA BINELUI ÎN OPOZIȚIE CU CEA A RĂULUI.

El este mâna dreaptă a lui Ahuramazda.

Dar cine este Ahuramazda până la urmă?

Ahuramazda are forma Soarelui.

Iar Mithra și Baal pot fi unul și același. Saturn.

Dacă Yahweh este mâna dreaptă a Soarelui, el este o oglindire, așa cum luna reflectă lumina soarelui pe pământ. Deci, putem spune, în termeni banali, că Yahweh este Luna. El este însuși reflexia Creatorului. Acest lucru este sugerat și de TRIADA PALMYRIANĂ.



Baal, Stăpânul Cerurilor, între Lună, Sin, și fratele său, Zeul-Soare,Șamaș. „Sin, purtând pe cap semiluna ca pe o luntre, plutește pe ape în spațiul celest, aduce lumii lumina, iar zeilor și oamenilor le fixează destinul.”

Poate încă nu vă este clar cum am ajuns la concluzia că Yahweh reprezintă luna. Ei bine, zeul egiptean al lunii, YAH, care a mai fost numit TOTH, are pe cap, ca și SIN, o semilună orizontală cu un disc. Cuvântul „alleluia” provine din termenul biblic „hallelujah”, cu terminație în „jah” sau „yah” din ebraică, ceea ce înseamnă „SLĂVIT FIE YAH!” ori, așa cum au tradus creștinii „Slăvit fie Domnul!”. Pe lângă asta, revenind la zeitățile egiptene, numele zeului cerului Shu alături de Yah formează YAHSHU, zeul lunar al cerului. Yahshu derivă din YHVH și mai este cunoscut ca ALLAH. Acum nu mai trebuie să ne întrebăm de ce simbolurile islamului sunt o semilună și o stea în cinci colțuri.

Cultul lunii are o mare importanță, într-adevăr, dacă stăm să ne gândim la Adam și Eva. Yahweh-Elohim este cel care i-a creat. Iar LUNA este importantă prin proprietățile sale legate de controlul fertilității, caracterul de muritor, trecerea timpului și reflexia luminii solare. Reflexia luminii solare este de fapt gândirea, înțelepciunea, specifică lui VENUS. Iar fertilitatea este legată de sexualitatea Afroditei. Și traiectoria planetei Venus, pentagrama, simbolul celor cinci simțuri, odată întoarsă, reprezintă triumful materiei asupra spiritului. Materia, logica cea guvernată de SATURN, care aduce moartea odată cu trecerea timpului marcată de Lună. Dar Saturn înseamnă, totodată, distrugere, opusul actului creator. Fiii lui Dumnezeu (îngerii căzuți), conduși de către Satanael, au contribuit la decăderea creației prin abuzarea sexualității deja conștientizate cu ajutorul gândirii, dar au și învățat omul să citească în stelele care îi guvernau.

Avem așadar conjucția LUNĂ-VENUS-SATURN ce demonstrează o interdependență planetară, confirmată, din nou, de mitologia Orientului Mijlociu:


Zeii nu se deosebesc de oameni decât prin dimensiuni, forță și, mai cu seamă, prin caracterul nemuritor. Cu toate acestea, zeii resimt teama și entuziasmul, bucuria și tristețea, foamea, pofta de ofrande și sacrificii. Își petrec timpul în serbări, se îmbată și strigă. În fiecare an, de sărbătoarea Zagmuk, se reunesc într-o sală numită Upșukina pentru a stabili destinele.

Societatea zeilor este strict ierarhizată. La început, toate divinitățile poartă numele de ANUNNAKI. Apoi încep diferențierile; zeii Pământului și cei ai Infernului rămân ANUNNAKI, iar cei ai Cerului se numesc IGIGI. Rolul zeilor este acela de a asigura funcționarea uriașei mașinării a Cosmosului în propriul lor avantaj, fără a se ocupa de nimicurile omenești. În consecință, omul a inventat ființe de mai mică importanță, însă superioare lui ca puteri și capacități, care, din pur capriciu, provoacă cele mai diverse nenorociri. Aceștia sunt demonii, numiți UTUKKU, GALLU, ALU etc.

(Mitologiile lumii, Fernand Comte)

Cu alte cuvinte, am putea spune că oamenii au născocit ideea de demoni. Trebuiau să justifice cumva sursa răului. De fapt, Satan din Biblie este unul și același cu zeul Seth al egiptenilor, sau Setan la babilonieni. Inițial era privit ca o entitate neutră, pe alocuri pozitivă, dar, după întoarcerea evreilor din Babilon, ei au început să delimiteze zeitățile bune de cele rele. Și Setan a devenit diavolul. Satan, inamicul lui Yahweh.

Atunci ne întrebăm: diavolul și Dumnezeu lucrează mână în mână?

Și cine este Hristos atunci? Fiul cărui Dumnezeu? Al lui Yahweh?

Recapitulăm: Am spus că Yahweh este zeul lunar.

Apa însăși este legată de lună. Mareele oceanelor sunt direct influențate de mișcările lunii. Apa face parte din ritmul vieții. Apa ce ne curge prin trup este parte din apa ce curge afară, în natură. Scoicile simt atracția gravitațională a astrului și își deschid cochiliile în perioada fluxului. La oameni, numărul de nașteri este mai mare în zilele cu lună plină și deja cunoaștem faptul că ciclul reproductiv al femeii este sincronizat cu ciclul lunar.

Apa este viața. Luna ne controlează viața. Marile civilizații ale lumii au apărut în apropierea fluviilor, iar la egipteni apa este elementul primordial.

Apa pe care Iisus o transformă în vin. Vinul despre care spune că este sângele Lui. Sângele poporului evreu care nu se amestecă cu cel al altor neamuri. Corespondența dintre Hristos și Yahweh este calea Lunii, a apei pe care El o transformă în propriul Său sânge.

Preschimbarea Nilului în sânge, din vremea lui Moise, a fost considerată o plagă, o nenorocire. Era ceva nefiresc și dăunător vieții. Oare venirea lui Hristos nu a fost la fel de „dăunătoare”?

Lumea s-a întors parcă cu susul în jos după mii de ani în care oamenii s-au închinat idolilor. Marile civilizații antice au dispărut, la fel și religiile politeiste care s-au transformat în mitologii. Civilizația umană a luat-o parcă de la început.


Eu sunt Alfa și Omega. Începutul și Sfârșitul.

Asta spune Hristos în Apocalipsa după Ioan. Sfârșitul vechii lumii, începutul acesteia, apoi din nou sfârșitul și începutul unei noi ere.

Hristos a venit și i-a anulat pe zei, sacrificându-Se lor, pentru noi.

Priviți cercul de mai jos. Trasând o linie în diagonală prin el, am putea arăta cum Iisus stabilește un nou echilibru prin împăcarea contrariilor. Și cum face acest lucru? Prin iubire.




„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor.”

(Matei 5:3)

Raportându-ne la lumea lui Iisus, am putea înțelege că cei săraci cu duhul se găsesc în sfertul dintre „Idioțenie” și „Prostie”.

Cum rămâne cu Yahweh atunci?

Yahweh este unul dintre Elohimii creatori. Dar cine sunt aceștia? Unii consideră că sunt chiar acei Fii ai lui Dumnezeu. Dar cum ar fi posibil? Ei sunt îngeri căzuți care distrug creația. Acesta este de fapt paradoxul lumii ce nu ne este dat să-l înțelegem.

Să ne imaginăm că undeva, departe, există o putere măreață, un Creator absolut ce deține Planul Sacru al Lumii. Niște slujitori lacomi, însă, fură planul, fură pantetul Lumii și pleacă într-un loc unde pot să-l pună în practică. Dar odată ce se îndepărtează de Împărăția Creatorului, ei decad până la stadiul de materie, dând naștere, conform patentului, lumii materiale.

(Teoriile rozacruciene vorbesc chiar despre faptul că există multe copii ale lumii noastre, pe mai multe planuri universale.)

Văzând Creatorul ce au făcut slujitorii Săi, nu îi pedepsește și nu distruge lumea vizibilă, pentru că El nu este un distrugător și pentru că El îi iubește chiar și pe cei care s-au întors împotriva Lui. Și are grijă de această lume nouă printr-unul dintre acești slujitori, folosindu-l drept oglinda voinței Sale. Acesta este Yahweh, luna, cea care reflectă lumina, cel care Îl reflectă pe Dumnezeu-Tatăl.

Mulți știu, însă, că Noul și Vechiul Testament sunt în contradicție, dar această contradicție apare tocmai din pricina caracterului egoist al lui Yahweh, care, să nu uităm, rămâne unul dintre cei care au luat patentul de la adevăratul Creator. Prin El, totuși, Dumnezeu-Tatăl lucrează și își transmite învățăturile și poruncile pe care nu trebuie să le ignorăm.

Unii dintre dumneavoastră nu pot înțelege teoria de mai sus, de fapt, nu o pot accepta, pentru că sună foarte New Age. Dar, ținând cont de toate informațiile din acest articol, este singurul mod prin care putem da un răspuns cât de cât plauzibil.

Numai așa înțelegem de ce Dumnezeu este câteodată „inaccesibil”. De ce ne este uneori greu să ajungem la El. A crede în Dumnezeu-Tatăl și a fi întru Hristos este un lux pentru care mulți nu luptă.

Și numai așa putem înțelegem ceea ce se vorbește în jurul nostru despre cultul diavolului. Numai așa înțelegem de ce răul și binele fac parte din noi, de ce există oamenii care îl venerează pe Satan. Din mărturiile unor sataniști chiar, aflăm despre puterea pe care ei cred o dobândesc. Tentația este mult prea puternică, dar ei nu sunt.

Se vorbește despre faptul că meditațiile Yoga sunt periculoase. Nu se face referire la caracterul sportiv al practicii yoga, ci la meditații și la mantrele cu care se încep exercițiile. Aceste mantre au scopul de a ne conecta cu „Universul”, atât cu caracterul său benefic, cât și cu cel distructiv, cu binele și cu răul, ce uneori pot fi confundate. De aceea trebuie avut mare grijă, pentru că putem accesa anumite zone spirituale pe care nu le putem înțelege. Yoga Kundalini este chiar foarte puternică și dă rezultate extraordinare imediate, dar nu ne jucăm oare cu focul? Pentru că însuși principiul Yoga de a ne conecta la trupul nostru reprezintă o formă de a ne conecta la binele și la răul din noi, de a îmbina spiritul și materia. Și dacă nu știm cum să o facem corect, ei bine… ne ducem naibii, și asta la modul propriu.

Ființa umană este limitată. Nu avem discernământul binelui și al răului. Diavolul este înșelător, ia multe forme, chiar și forma îngerului luminos sau a energiei celei mai binefăcătoare.

Revenind la premiza articolului.

Are legătură diavolul cu ceea ce s-a întâmplat în clubul „Colectiv” din București în data de 30 octombrie 2015?

Da. În primul rând pentru că ceea s-a întâmplat acolo a însemnat moarte, distrugere. Chiar sigla trupei reprezintă un craniu, simbol al morții.

Ar fi stupid să afirmăm că acei tineri se închinau morții, dar societatea i-a încurajat pe oameni de-alungul deceniilor să accepte ideea de distrugere (prin filme, jocuri, muzică-cea mai puternică formă de hipnoză). Exact cum am spus în Fiii lui Dumnezeu și „pâinea noastră cea de toate zilele”, există forțe care ne controlează. Ele transformă ceva anormal în ceva firesc pentru că asta este natura lor. Și ne determină să „cochetăm” cu ele, cu aceste forțe îmbietoare.

Aceste forțe au creat realitatea alternativă a tânărului căruia i se pare normal să-și petreacă o seară în subsolul unei clădiri, între sute de persoane, ascultând muzică dată la maxim (poate mai consumând chiar și ceva alcool și, de ce nu, și câteva ectasy), pentru ca apoi să zacă a doua zi și să se lupte cu o mahmureală ce îi mănâncă creierii la propriu. Și tot aceste forțe au luat acele 31 de vieți pentru că frecvența vibrațională a acelor oameni era foarte scăzută.

Saturn, materia, și-a revendicat practic creația… mult prea devreme… mult prea brutal.

Ce face muzica rock, spre exemplu? Din proprie experiență vă spun că ne dă senzația de putere, ne simțim copleșiți de o energie atât de mare, încât avem impresia că stăpânim totul în jurul nostru. Același lucru se aplică și altor genuri de muzică din categoria New Age, epic, powerful etc.

Dar această putere nu este decât o iluzie, o amăgire. Nu suntem nimic."

sursa