„Oare poate omul să zboare şi pasărea să vorbească?”
Ibn Sīnā, Abu Ali al-Husayn (AVICENA), 980-1037,
este unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi medievali care a scris în arabă; învăţat pasionat de ştiinţe (logică, matematică, fizică, astronomie...),şi-a câştigat existenţa şi experienţa călătorind pe la diverse curţi de emiri, ca medic. Una dintre cele mai importante scrieri ale sale e considerată Kitāb al-Šifā’ („Cartea Vindecării”). Dacă, pe de o parte, a urmat calea filozofilor elenizanţi (influenţe aristotelice şi platonice), în alte scrieri şi-a urmat aplecarea iranian-esoterică, însumând toată gândirea orientală a timpului.
Între epistolele sau „tratatele” mistice aviceniene (Rasā’il al-mašriqīya, „Epistolele orientale”) se numără şi această alegorie a pelerinajului păsărilor la Rege, temă frecvent abordată de autorii sufi (mai cunoscut fiind persanul Farid al-Dīn Attār, cu lungul poem iniţiatic Limba păsărilor – titlul provenind dintr-un verset coranic).
Data compunerii nu e cunoscută, exegeţii presupunând perioada de după eliberarea filozofului din închisoarea de la Fardagān (2), izolare în care a fost scris şi alt celebru tratat mistic, Hayy ibn Yaqzān (3).
Pasărea (sufletul care vrea să cunoască înaltul, dar nu rezistă la tentaţiile vieţii, sau învăţatul rămas în capcanele ştiinţelor lumeşti, deşi zborul adevărat ar fi cel teologic) e prinsă în laţ de vânători şi eliberată parţial cu ajutorul celorlalte din stol (inelul rămâne la picior).
Pleacă împreună cu acestea într-un pelerinaj la Rege, prin şapte munţi şi văi, căci toate au a se plânge din cauza capetelor de laţ rămase la picioare.
Drumul urmăreşte etapele iniţierii sufi (sufletul, prin asceză, trebuie să treacă prin cele şapte trepte/stadii interioare, pentru a ajunge la stadiul inimii, înainte de a încerca uniunea cu divinitatea). Cu viziunea (antică) asupra sufletului ca substanţă separată, prizonieră în corp, tânjind după întoarcere în lumea divină, Avicenna indică treptele spre sferele celeste şi palatul marelui Rege: a opta oprire, unde cunoaşterea nu se obţine prin eforturi omeneşti, ci doar prin graţie divină.
Un final ironic face referire, probabil, la neîncrederea juriştilor (faqih-i) faţă de această cale a misterului şi iubirii.
Dar, cucerit de soluţia sufismului, filozoful revine la detaşarea de lume şi uniunea cu Dumnezeu.
Epistola păsării poate fi citită şi ca o parabolă a libertăţii, dar şi ca un fel de autobiografie spirituală a filozofului, ilustrând evoluţia pe care şi-ar fi dorit-o Avicenna pe calea ascetică, în ciuda „laţului” rămas la picior (dorul pentru cele lumeşti, impulsurile drăceşti, sinele inferior).
Totuşi, chiar şi ceea ce s-ar putea numi „mistică raţionalizantă” la acest filozof (ascensiunea către divinitate, dar strict legată de intelect) se petrece în aura gândirii, iar cel care o practică este un „ştiutor”, un maestru al meditaţiei, un „fericit al Adevărului”.
Textul apare pentru prima oară în limba română. (G.T.)
"În numele lui Allah cel Iertător, Îndurător!
Căci doar în El mă încred. El mi-e de-ajuns.
Nu-i nimeni dintre fraţii mei care ar vrea să-mi asculte plângerile? Poate mi-ar uşura povara, purtând din ele o parte.
Prietenul credincios nu-şi poate scoate prietenul de la ananghie dacă nu păstrează în suflet, la bine sau la rău, puritatea unei prietenii fără pată.
Dar unde să găseşti unul credincios, când prietenia a devenit negoţ în care cauţi pe cineva la nevoie, dar nu ţi-l mai aminteşti când necazul s-a dus?
Dumnezeu cu voi, fraţi adunaţi în sfinţenie!
Adunaţi laolaltă de o înrudire divină, priviţi adevărul prin vederea lăuntrică, curăţind sufletele de îndoială, adunându-vă doar la glasul celui ce-l cheamă pe Dumnezeu.
Fraţi întru adevăr, cercetaţi-vă şi împărtăşiţi-vă taina, îndepărtaţi vălul, spre a vă desăvâşi unul prin altul!
Retrageţi-vă precum ariciul care, când e singur, se arată cum este, vădiţi-vă lăuntrul, interiorizaţi exteriorul.
Pe Allah! Lăuntrul se cade să fie arătat şi exteriorul, ascuns4. Fraţi întru adevăr, lepădaţi-vă pielea ca şerpii, mergeţi (neabătut) ca furnicile, fiţi scorpioni cu armele-n coadă, fiindcă Satana nu atacă omul decât pe la spate!
Beţi otravă ca să trăiţi; iubiţi moartea ca să rămâneţi vii (5).
Zburaţi, fără a căuta adăpost în cuiburi, căci acolo sunt prinse cel mai adesea păsările.
Dacă vă lipsesc aripile, luaţi-le pe ale altora şi veţi ajunge la ţintă; cel mai bun luminator e cel mai de sus (6).
Fiţi precum struţii care înghit pietre fierbinţi, ca şerpii devorând oasele cele mai tari, ca salamandrele care se aruncă în foc, ca liliecii care nu se arată ziua; într-adevăr, uimitoare pasăre e liliacul!(7)
Fraţi întru adevăr, omul cel mai bogat e acela ce merge spre ziua de mâine, iar cel mai nefericit, cel căruia i-a fost tăiată ţinta.
Nu trebuie să ne mirăm că îngerul ocoleşte răul şi că animalul, dimpotrivă, se face vinovat de el; de mirare e că omul se poate lăsa pradă poftei, deşi datorită ei a pierdut forma originară, şi o ascultă, deşi interiorul lui e luminat de raţiune.
Într-adevăr, omul luptând împotriva poftei, cu piciorul neabătut pe cale, e ca îngerul, iar omul de jos, ca bahametele care n-are destulă forţă spre a se împotrivi poftei.
Dar să ne întoarcem acum la începutul poveştii.
Vă zic:
O ceată de vânători porni prin deşert; întinzând laţuri, întocmind capcane, prinsori.
Apoi s-au ascuns în tufe.
Estimp, eu mă aflam împreună cu alte păsări.
Ochindu-ne, vânătorii au început să fluiere (8), spre a ne ademeni. Văzând acel loc răcoros, cum ne aflam în stol şi nu bănuiam nimic din ce ne-ar fi putut opri, ne-am repezit într-acolo şi am căzut în capcană.
Pe loc s-a închis în juru-ne un inel, laţuri ne-au strâns aripile, corzi ni s-au înfăşurat de picioare, încât orice mişcare nu făcea decât să ne sporească durerile.
Aproape pierite, fiecare nu şi-a văzut decât de propria nenorocire, fără sa se gândi la soţii săi, tot cugetând cum să scape.
Totuşi, după o vreme ne-am uitat starea, obişnuindu-ne cu laţuri şi colivii.
Dar într-o zi am văzut printre gratii alte păsări care îşi desfăşurau capetele şi aripile, începând să se ridice-n văzduh.
Un rest de laţ era încă la picioarele lor: chiar dacă nu le făcea rău, le împovăra fuga şi nu le îngăduia o viaţă senină.
Văzîndu-le libere, mi-am reamintit starea mea, pe care o uitasem, m-am indignat că mă obişnuisem, m-am supărat şi sufletul plângea.
Le-am strigat printre gratii să se apropie şi să-mi dezvăluie cum îşi dobândiseră libertatea, în timp ce eu eram încă în prinsoare, dar în zadar; şi-au continuat zborul.
După ce le-am rugat, jurând pe vechea noastră prietenie şi împreună-aflarea frăţiei noastre să se încreadă şi să alunge din inimile lor orice bănuială, m-au crezut şi s-au îndreptat spre mine. Întrebându-le de starea lor, mi-au spus că păţiseră ca mine, împinse la fel spre disperare şi pieire.
După ce m-au consolat, mi-au scos laţul de la gât şi de pe aripi.
Au deschis uşa şi mi-au zis: „Cată-ţi scăparea!”
Le-am cerut să-mi elibereze şi picioarele din inel, dar mi-au răspuns: „Dacă am fi putut, l-am fi scos de pe propriile noastre picioare. Cum să aducă un bolnav vindecare?”
Am ieşit din colivie şi mi-am luat zborul.
Atunci mi-au spus: „Vei găsi în faţa ta locuri unde nu eşti în siguranţă decât zburând pe urmele noastre, fă-o şi vei fi afla drumul”.
Ne-am continuat zborul între coastele unui munte peste o vale când verde şi îngrijită, când seacă şi părăsită; după ce am trecut-o, ni s-au înfăţişat vederii opt culmi muntoase care păreau una cu norii. După ce ne-am încurajat una pe alta, „aveţi nevoie de odihnă?”, am izbutit, slăbite de efort, să atingem şase culmi, oprindu-ne la poalele celei de-a şaptea.
După ce am cercetat cum s-o urcăm, am hotărât să ne refacem forţele, odihnindu-ne în loc de verdeaţă, depărtat de duşmani.
Astfel, încrederea în forţele redobândite ducându-ne mai grabnic spre salvare decât slăbiciunea după trudă neîncetată, am ajuns pe a şaptea colină a muntelui.
Şi iată grădini înfloritoare, cultivate ogoare, livezi roditoare şi râuri curgătoare, al căror farmec împrospătează vederea şi a căror frumuseţe poate tulbura mintea şi inima; urechile ni se încântau de melodiile păsărilor, înveselitoare, şi cântecelor mişcătoare; respiram miresme care întreceau cel mai minunat parfum de mosc şi ambră. Am gustat roadele pomilor, ne-am potolit setea cu apa râului şi am rămas cât să ne odihnim, după care am hotărât să continuăm urcarea, îmboldindu-ne:
„Iute, să mergem! Nu-i capcană mai rea decât siguranţa înşelătoare, nu-i scăpare în aşezare, nici o fortăreaţă nu apără mai bine decât neîncrederea; prea mult ne-am lungit şederea în acest loc minunat, în ciuda eforturilor noastre de a alunga nepăsarea; pe urma noastră se află duşmanii la pândă.
Să plecăm!
Oricâte lucruri bune ar fi aici, să nu ne gândim decât la salvare”. Astfel am pornit iar la drum, ajungând la poala celei de-a opta culmi, al cărei vârf se pierdea în nori şi ale cărei împrejurimi erau înconjurate de păsări care întreceau orice văzusem prin culorile lor strălucite, cântecele nemaiauzite şi formele graţioase; erau cele mai bune însoţitoare, ne-am bucurat de binefacerile lor, pe care nu le-am fi putut întoarce, în tot restul vieţii, nici în parte măcar.
Cum ne împrietenisem, ne-am dezvăluit tainele şi, după o anume îngrijorare a lor, auzind câte îndurasem, ne-au spus că dincolo de acest munte se găsea cetatea (9) Celui mai Mare Rege; acolo, orice nefericit care caută adăpost, şi se încredinţează acestui rege e, prin ajutorul său, ferit de orice rău.
Crezându-le, ne-am îndreptat spre acest regesc lăcaş; când am ajuns în apropiere, am aşteptat îngăduinţa de a intra.
Ni s-a acordat, am fost lăsate să intrăm în palat.
Ci iată-ne într-o sală cu o lărgime de nedescris.
După ce am pătruns în ea, s-a ridicat un văl, lăsându-ne să trecem în alt spaţiu strălucitor, după care primul ne-a părut îngust şi mărunt.
În sfârşit am ajuns în faţa Celui mai Mare Rege, care, dincolo de ultimul văl ridicat, ni s-a înfăţişat în toată strălucirea sa.
Cu inima tulburată şi privirea uluită, n-am mai îndrăznit să ne spunem păsul, dar El, văzându-ne tulburarea, ne-a asigurat că ne vrea binele; atunci am îndrăznit să ne plângem.
El ne-a spus că nimeni nu ne poate desface laţul, în afară de cei ce l-au aşezat, iar pentru a face asta, le va trimite un mesager cu porunca de a ne aduce împăcarea şi a ne desprinde laţurile.
Astfel ne-a trimis de la el, iar noi am pornit pe cale împreună cu solul.
Câţiva fraţi m-au întrebat ce credeam despre măreţia Regelui. Acestora le-am spus:
„El e Regele ce uneşte frumuseţea unde nu se amestecă urâciune şi desăvârşirea deplină, fără vreo lipsă.
E însăşi perfecţiunea, de care stă departe orice cusur, chiar închipuit; chipul său e însăşi frumuseţea, mâna sa, bunătatea.
Cel care îl slujeşte cu credinţă va dobândi cea mai mare fericire, dar cine îl părăseşte va fi pierdut, şi-n veci, şi-n lumea aceasta”.
Câţi fraţi nu-mi vor spune, după ce m-au auzit rostind această istorioară:
„Ne pari cu mintea atinsă de beteşug şi suflet cuprins de nebunie; într-adevăr, n-ai zburat, ci minţile ţi-au zburat; nici n-ai fost în capcană, ci sufletul ţi-a fost prins; căci poate oare omul să zboare şi pasărea să vorbească?
Ţi-o fi năpădit fierea trupul, ţi-o fi secat creierul; ar trebui să urmezi alt regim, să bei ceai de ierburi vindecătoare, să faci băi nu prea calde, frecându-te cu uleiuri liniştitoare, alegând mâncăruri potrivite, alungând nesomnul şi orice exces, să mai laşi speculaţia, căci înainte te-am cunoscut ca pe un însoţitor raţional, cu solidă inteligenţă şi spirit pătrunzător.
Ştie Domnul cât suferim de halul în care-ai ajuns, cu minţile razna!”
Ce vorbe zadarnice şi fără valoare!
Într-adevăr, vorba cea mai rea e cea pierdută.
Allah e singurul meu adăpost, scăparea mea se află în depărtarea de orice legătură cu lumea.
Cel care crede altfel îşi va pierde speranţa şi în această lume şi în cealaltă, iar cei răi vor afla în curând ce le e scris (10). "
(Prezentare, traducere din arabă şi note de Grete Tartler)
_________________________________
1- Traducere după textul ediţiei Mehren, vol. II, Leyden, E.J. Brill 1894. Cuvântul arab risāla poate fi tradus deopotrivă prin „epistolă”, şi prin „tratat”. Considerând că tratatul implică o abordare mult mai amplă, am preferat să traduc titlul prin Epistola păsării.
2- Cf. Viaţa filozofului Ibn Sina (Avicenna), scrisă de el şi continuată de discipolul său Abu ‘Ubayd al-Guzgani, introducere, traducere şi comentarii de Grete Tartler, Viaţa Românească nr. 7-8 , 2012.
3- Cf. Grete Tartler, Ibn Sina, ,Hayy ibn Yaqzān, în Înţeleptul singuratic, Ed. Humanitas 2006, pp.119-122
4- Vădirea facultăţii active şi raţionale prin dispariţia dorinţelor senzuale.
5- Uciderea imaginaţiei senzuale, pentru viaţa spirituală.
6- Prin folosirea dualului, pare a fi referire la soare şi lună; soarele răsărind, unul din simbolurile des folosite în filozofia orientală.
7- Cercetarea în lumina ascunsă a inteligibilelor. Oată această înşiruire de „laude aduse animalelor” vădeşte o bună cunoaştere a textelor indiene de învăţătură, dar şi a celor creştine, ale „părinţilor deşertului”.
8- Verbul arab safara , a fluiera, denumeşte ciripitul păsărilor, şuieratul şarpelui, ţârâitul greierului şi al cicadei, urletul sirenei şi al alarmei. În context are sensul de imitare a ciripitului.
9- În arabă, madīna, „oraşul”, are şi o conotaţie mistică, pe care Avicenna o preia aici de la filozoful Al-Fārābī (Alfarabius), m. 905.
Prin scrierea sa „Vederile locuitorilor cetăţii virtuoase” (Arā’ ahl al-madīna alfādila) Alfarabius a lansat o utopie a societăţii ideale, după care trei feluri de societăţi ar putea fi perfecte: cea mare, umanitatea; cea mijlocie, naţiunea; şi cea mai măruntă, cetatea.
Conducătorul acesteia – ca inima într-un corp – este un Rege cu numeroase virtuţi (a căror reunire e aproape imposibilă pentru un muritor), cea mai importantă fiind înţelepciunea.
Utopia farabiană o depăşeşte pe cea platonică: dacă autorul Republicii îi cerea filosofului să coboare din contemplaţie la treburile cetăţii, Al– Fārābī pretinde viaţa întru spirit, „învăluirea în mantia Profetului”: şeful cetăţii să fie profet.
Cf. Traducerea integrală a textului (unde apare şi o descriere asemănătoare a Regelui) în Grete Tartler, Înţeleptul singuratic, Ed. cit, pp. 19-119.
10- Aluzie la Coran 26, 228: „Cei nedrepţi vor cunoaşte în curând pe ce parte s-au întors”.
