.

"Etica: efortul seninătății de a înțelege lacrimile."
(Andrei Pleșu)

joi, 20 iulie 2017

Mirajul aşteptării. Dino Buzzati, „Deşertul tătarilor”



"Probabil că fiecare crede, la un moment dat în viaţă, că un destin special îl aşteaptă, că e imposibil ca viaţa să însemne doar o rutină îngrozitoare, ce anihilează într-un final toate dorinţele şi aşteptările, oferindu-ţi un fel de înţelepciune a resemnării. 
Dar poate că uneori ceea ce se numeşte destin nu înseamnă decât o mare farsă pe care ţi-o joacă viaţa şi până în clipa morţii aştepţi să ţi se întâmple ceva care să salveze anii de ratare, care să-ţi arate că toate sacrificiile au avut un rost. 
Cum finalurile de basm se petrec doar… în basm, realitatea arată cu totul altfel, aşa că e foarte probabil ca zarurile pe care joci să fie, până la final, necâştigătoare. 
Dino Buzzati, jurnalist scriitor şi pictor, în cel mai cunoscut roman al său, Deşertul tătarilor (Il deserto dei tartari, 1940) este necruţător în a portretiza destine frânte, neîmplinite nu din pricina neputinţei, ci, şi mai ironic, tocmai din cauza credinţei oarbe, imposibil de depăşit, că într-o zi lucruri măreţe urmează să aibă loc şi abia atunci viaţa îşi va afla rostul ei adevărat. 
Aşa că, în aşteptarea sosirii destinului, ca şi cum o prinţesă şi-ar aştepta cavalerul pe un cal alb să vină s-o salveze, personajele lui Dino Buzzati – plasate în mediul militar – trăiesc însufleţite doar de o speranţă absurdă că urmează să se petreacă evenimente majore, iar ei vor fi actorii. 
Atât de tare ajung să creadă în acest miraj, încât îşi petrec ani întregi într-o lungă şi monotonă aşteptare.

Deşertul tătarilor este fără îndoială o satiră la adresa vieţii militare – rutina ce anihilează individualitatea, absurdul regulilor atât de stricte ce sunt împinse până într-acolo încât, deşi pe vreme de pace şi în lipsa evidentă a vreunui pericol, nerespectarea, din neatenţie, a regulii parolei duce la moarte, cu toate că patrulele ştiu foarte clar că cel care a încurcat ordinea este un coleg derutat, stricteţea inutilă şi îndobitocitoare, ierarhia stupidă care nu ţine cont de sfaturi de bun-simţ, cruzimea şi aroganţa militarilor care cred că ei sunt destinaţi unei vieţi măreţe.

Dar, dincolo de acest aspect evident al criticii ţintite către mediul armat, romanul lui Dino Buzzati conţine şi un nivel mai general al satirei îndreptate spre omul care preferă să aştepte să i se întâmple ceva extraordinar, în loc să acţioneze concret, pentru ca, la finalul vieţii, să se plângă că a avut ghinion. 
Vieţi irosite nu de un context nefavorabil, ci pur şi simplu de voluptatea pierderii într-un vis nebun de glorie, într-o stare halucinantă, extrem de plăcută a detaşării de realitate. 
Într-un fel, Deşertul tătarilor vorbeşte despre inutilitatea oricărei acţiuni, despre lupta cu viaţa pe care niciodată nu avem cum s-o câştigăm. 
Iar speranţa, acest teribil şi incurabil sentiment, este duşmanul cel mai cumplit.

Fortăreaţa cu nume poetic Bastiani este locul în care toate posibilităţile se sfârşesc, în care viaţa, deşi pare a se deschide către infinite speranţe de împlinire, ajunge în punctul ei terminus, indiferent dacă victimele sunt în plină tinereţe. 
Fortăreaţa Bastiani – un Munte vrăjit din care nimeni nu mai poate pleca, nu pentru că ar fi ţinut prizonier, ci pentru că devine captiv propriului vis ucigător al „marii bătălii” care urmează să îl încununeze de glorie –, dincolo de care se întinde vestitul deşert al tătarilor, de unde, pe vremuri, năvăleau atacatorii, este lipsită de orice importanţă strategică.

Oricine ştie că un atac al tătarilor este o simplă fantezie, aşa că a primi detaşare la această fortăreaţă echivalează cu îngroparea carierei, căci visul oricărui militar de a lua parte la o bătălie nu are cum să se împlinească într-un asemenea loc. 
Când Giovanni Drogo, proaspăt absolvent al şcolii militare, este trimis la fortăreaţă, intenţionează, aşa cum se gândea şi Hans Castorp, să stea cât mai puţin posibil, chiar compătimindu-i pe lunaticii săi colegi sau şefi care aveau în privire sclipirea dată de încrederea într-o viitoare luptă majoră ce îi va arunca în adevărata viaţă de ostaş.

Dar rutina are forţe nebănuite, te prinde în mrejele ei şi, odată captiv, începi să-i vezi părţile bune, cele care, de fapt, te feresc de responsabilitate, de riscuri. 
Anii se scurg egal, într-o familiaritate călduţă, confortabilă, îţi spui mereu că încă ai tinereţea în faţa ta ca un drum însorit şi te gândeşti că poţi să te mai bucuri puţin de răgazul unui timp al aşteptării. 
La un moment însă, vezi cum anii fug pe lângă tine şi nu-i mai poţi opri, şi atunci te arunci disperat în speranţa unui act de eroism, care să înnobileze o existenţă ternă, ratată.

"La un moment dat, aproape instinctiv, ne întoarcem privirile înapoi şi vedem că în spatele nostru s-a înălţat un grilaj, zăgăzuind drumul întoarcerii. 
Atunci simţim că ceva s-a schimbat, soarele nu mai pare neclintit pe boltă, ci se mişcă cu repeziciune […], îţi dai seama că norii nu mai zăbovesc în golfurile albastre ale cerului, ci aleargă gâfâind, încălecându-se unul peste altul, atât sunt de nerăbdători să ajungă; […] şi vine clipa când în spatele nostru se trânteşte o poartă grea ce se închide cu o iuţeală  fulgerătoare, nu mai ai timp să te întorci. Dar în momentul acela, Giovanni Drogo dormea neştiutor şi zâmbea în somn, aşa cum fac copiii”.

Ostaşii de la Bastiani aşteaptă să năvălească tătarii pentru a putea muri în luptă, ca nişte eroi. Atât de dezolaţi sunt de lipsa de eroism din viaţa lor, încât ajung să transforme fapte mărunte în evenimente majore: când sunt surprinşi de o noapte friguroasă, de iarnă, într-o simplă misiune de cartografiere, un soldat alege să moară în frig, pentru a demonstra că un militar se poate sacrifica şi că pentru el contează mai mult onoarea.

Atât de mare le este dorinţa de eroism, încât orice punct de mişcare pe care-l zăresc la orizont devine, în mintea lor, o mare armată care se îndreaptă ameninţătoare către fortăreaţă. 
Şi, ironic, chiar Giovanni devine, după zeci de ani petrecuţi la Bastiani, chiar şi atunci când cei mai înfocaţi se resemnaseră, unul dintre ultimii păstrători ai credinţei într-un glorios război.

Deşi practic nu se întâmplă nimic, Dino Buzzati ştie să imprime o incredibilă tensiune în prezentarea locurilor şi a omenilor. 
Punctate de numeroase consideraţii la adresa timpului, scenele din carte dau senzaţia unui ritm năucitor, pentru că acea cumplită aşteptare imprimă parcă o desfăşurare pe fast-forward a existenţelor soldaţilor. 
Zece ani se scurg ca unul singur, luând, în alunecarea lor, toate speranţele, pentru ca, atunci când evenimentul mult visat să aibă loc, bătrâneţea şi neputinţa să răpească ultimele rămăşiţe de demnitate, ultima posibilitate de împlinire măreaţă. Şi totuşi, acea blestemată speranţă nu piere nici în clipa morţii. Moartea devine atunci adevăratul duşman cu care Giovanni poate, în sfârşit, să poarte acea bătălie eroică."

Silvia Dumitrache

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu