.

"Etica: efortul seninătății de a înțelege lacrimile."
(Andrei Pleșu)

duminică, 26 februarie 2017

Hermann Hesse: "Acasa nu este nici aici, nici acolo. Acasa este inauntrul tau sau acasa este nicaieri."





("Cititi un pasaj tulburator de frumos din Bäume: "Betrachtungen und Gedichte" (Trees: Reflections and Poems), apartinand scriitorului Hermann Hesse- laureat al premiului Nobel pentru Literatura - si publicat in 1984. 

Este un eseu superb despre viata, fericire, despre acasa, despre a apartine, despre frumusete si adevar, poate unul dintre cele mai frumoase fragmente de literatura scrise vreodata. 
Aceasta oda pe care pana scriitorului german o surprinde atat de profund si delicat si o dedica copacilor nu este doar a copacilor. 
Este o oda a insasi vietii, a vietii cu bucuriile si tristetile ei, cu lumina si intunericul care o insotesc deopotriva.)

“Pentru mine, copacii au fost intotdeauna cei mai patrunzatori predicatori. 

Ii venerez cand locuiesc in triburi si familii in paduri si dumbravi. 
Si mai mult, ii venerez cand stau singuri. 
Sunt precum persoanele singuratice. 
Nu precum pustnicii care au plecat pe furis din anumite slabiciuni, ci precum oamenii mareti, solitari ca Beethoven si Nietzsche. 
In cele mai inalte ramuri ale lor lumea fosneste, radacinile lor se odihnesc in infinit; insa ei nu se pierd pe ei acolo, ci se lupta cu toata puterea vietii lor doar pentru un singur lucru: sa se implineasca pe ei insisi conform propriilor legi, sa isi construiasca propria forma, sa isi ofere lor insisi o reprezentare.

Nimic nu este mai sfant, nimic nu este mai exemplar decat un copac frumos, puternic. 

Cand un copac este taiat si isi dezvaluie soarelui rana sa mortala si goala, ii poti citi intreaga istorie in discul luminos, inscris in trunchiul sau. In inelele anilor sai stau cu adevarat scrise cicatricele sale, toata lupta, toata suferinta, toata boala, toata fericirea si prosperitatea, anii grei si anii voluptosi, atacurile carora le-a tinut piept, furtunile pe care le-a indurat. 
Iar cel mai tanar dintre fermieri stie ca cel mai tare si nobil lemn are cele mai stramte inele, ca sus in munti si in pericol continuu cresc cei mai puternici, indestructibili, desavarsiti copaci.

Copacii sunt sanctuare. Cel care stie sa vorbeasca cu ei, cel care stie sa ii asculte poate invata adevarul. Ei nu propovaduiesc invatatura si precepte, ei propovaduiesc, neabatuti de amanunte, legea straveche a vietii.

Un copac spune: Un sambure este ascuns in mine, o scanteie, un gand, sunt viata din viata eterna. Incercarea si riscurile pe care mama eterna si le-a asumat cu mine sunt unice. 

Unice sunt forma si nervurile pielii mele, unic este chiar si cel mai mic joc al frunzelor in crengile mele, unica este cea mai mica citatrice de pe coaja mea. 
Am fost facut ca sa alcatuiesc si sa dezvalui eternul in cel mai mic si special detaliu al meu.

Un copac spune: Puterea mea este increderea. 
Nu stiu nimic despre tatii mei. 
Nu stiu nimic de cei o mie de copii care in fiecare an primavara rasar din mine. 
Traiesc secretul semintei mele chiar pana la sfarsit si nu imi pasa de nimic altceva. 
Am incredere ca Dumnezeu este in mine. 
Am incredere ca munca mea grea este sfanta. 
Din aceasta incredere traiesc.

Cand suntem coplesiti si nu mai ne putem indura vietile, atunci un copac are ceva sa ne spuna: Fii calm! Fii calm! Uita-te la mine! 
Viata nu este usoara, viata nu este dificila. Acestea sunt ganduri copilaresti… 
Acasa nu este nici aici, nici acolo. Acasa este inauntrul tau sau acasa este nicaieri.

Dorul de a rataci imi sfasie inima cand aud copacii fosnind in vant seara. 

Daca cineva ii asculta in tacere pentru o perioada lunga de timp, acest dor ii dezvaluie esenta, sensul. 
Nu este atat de mult despre cum sa scapi din suferinta, desi poate parea asa. 
Este un dor de acasa, de o amintire a mamei, de noi metafore pentru viata. 
Duce acasa. 
Fiecare carare duce catre casa, fiecare pas este nastere, fiecare pas este moarte, fiecare mormant este mama.
Copacul fosneste seara, cand stam tulburati in fata gandurilor noastre copilaresti: Copacii au ganduri lungi, cu respiratii lungi si odihnitoare, tot asa cum au vieti mai lungi decat ale noastre. Atata timp cat nu ii ascultam, copacii sunt mai intelepti decat suntem noi. 
Dar cand am invatat cum sa ascultam copacii, atunci caracterul trecator si rapiditatea si pripeala de copil a gandurilor noastre ating o bucurie fara egal. 
Acela care a invatat cum sa asculte copacii nu mai vrea sa fie un copac. 
Nu vrea sa fie nimic exceptand ceea ce este. 
Asta este acasa. 
Asta este fericire.

garbo.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu