"Doamne, cât am îmbătrânit!” Era pentru întâia oară, după ani mulți, când se privea în oglindă cu dragoste. Cu adâncă milă și deznădejde, dar cu dragoste.
Umbrele lungi îi adânceau ridurile pe care se minţise de multe ori că nu le vede, deşi simţea cum îi muşcă obrazul, mai ales în anii din urmă, când el începuse să lipsească tot mai des de acasă, ferchezuit, cu cămaşa scrobită, învăluit în aburii unui parfum greu, neştiut.
La începuturi, când el încă se furişa discret printre ore, întârziind doar cât să lase loc incertitudinilor şi iertării, ea îşi înfigea degetele până la sânge în spinii trandafirilor pe care el îi aducea uneori ca răsplată, apoi încerca să uite ce bănuieşte, cu simţurile ei de femeie în amurg, minţindu-se cu nopţi tot mai puţine de dragoste, cu săruturile lui repezi, aproape triste, date în miros de lumânări parfumate, de tocăniţe calde şi de detergent.
Cu timpul, el nu i-a mai adus trandafiri, iar plecările lui s-au făcut tot mai dese şi tot mai lungi. Bănuielile ei au devenit încet-încet hiene flămânde, care îi torturau nopţile când el dormea absent, cu mâna departe de umerii ei, liniştit ca o apă din care a plecat orice urmă de freamăt.
În oglinzi, când era singură, se privea îndelung, încercând să afle răspuns la întrebări niciodată rostite, dar nu ajungea să afle când și cum a greşit, unde s-a dus iubirea lui. Îşi vedea doar talia îngroşată, picioarele grele, pielea obosită de pe mâini, cearcănele de sub ochii secaţi de nesomn, şi atunci înţelegea dureros că a intrat în malaxorul neiertător al timpului, urându-şi cu toată fiinţa fiecare zi în care tinereţea i se scurgea din trup ca o ceară de lumânare topită.
Copiii, deja mari, îi evitau, şi ei, din ce în ce mai des, îmbrăţişările tandre, dacă nu cumva o respingeau agresiv, aruncându-i în obraz adevărul că e penibilă cu atâta dulcegărie şi nevoie de dragoste.
Îngenuncheată într-un noian de respingeri, simțea tot mai ascuțit că toată fiinţa îi e înlocuită treptat de o femeie nedorită, aproape bătrână.
Tânjea după vremurile în care copiii i se atârnau de gât şi îi spuneau că e cea mai frumoasă femeie din lume. Sângera să mai audă, măcar o singură dată, de la bărbatul ei, mărturisirea că îi e dragă. Ştia că nu mai există cale spre vremurile de demult, dar tot mai trăgea nădejde că râvna istovitoare cu care trudea până noaptea târziu la prăjituri şi sosuri sofisticate îi va readuce în viața ei și îi va face să nu o mai vadă doar ca pe o femeie aproape străină, bântuind cu aerul ei veşted odăile sterpe de cuvinte.
Era duminică, după o ploaie lungă. Un frig subţire şi umed traversa încăperile din care el îşi strânsese, ieri, ultimele haine. Încă plutea mirosul lui în aerul pe care ea îl înghiţea cu scrâşnet învins. Plecase pentru totdeauna. Îl văzuse fericit, proaspăt şi tandru la braţul unei alte femei.
Închise ochii şi se văzu dansând în rochie de mireasă, subţire şi fragilă ca un lujer de crin. Îl văzu pe el, tremurând pătimaş în prima lor noapte de dragoste. Erau frumoşi, Doamne! Vremurile erau frumoase. Apoi copiii, făcând primii paşi, ţinându-i strâns degetele cu mâinile lor mici… Apoi ochii lor flamânzi de mângâieri… Apoi trandafirii, la fel de roşii ca sângele în care aveau să-i clocotească, ani în şir, îndoiala, mânia şi neputinţa.
„Ce frumoasă am fost!…”, îşi spuse, abia atingând, în treacăt, marginile şifonierului, uşa pe care însemnase, de-a lungul anilor, înălţimea copiilor, perinile pe care visase cu el, în atâtea mii de nopţi, perdelele pe care el le dăduse de atâtea ori la o parte, pentru a lasă să intre în cameră, sălbatic şi liber, aerul proaspăt al altor dimineţi…"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu