joi, 30 aprilie 2015
pe trecere
- Dincolo de ceea ce m-a crescut și trecut de la copilărie la bătrânețe, dincolo de floarea văzută și bestia nevăzutului, dincolo...sau mai bine zis dincoace , înseamnă totuși, a fi înafară.
:))) Relația dintre mine și esențele lumii, deja seamană a impas.Și simt pe cerul gurii/lumii, gustul vinovăției și al pasivității.
miercuri, 29 aprilie 2015
luni, 27 aprilie 2015
duminică, 26 aprilie 2015
AMA E FATTI AMARE E SII FELICE I Dieci Comandamenti - Roberto Benigni
ROBERTO BENIGNI : "Iubeşte, fă dragoste şi fii fericit!
Problema fundamentală a umanităţii a rămas aceeaşi de două mii de ani: iubirea. Doar că acum a devenit urgentă, mai mult decât urgentă. Iar azi simţim nevoia să tot repetăm că trebuie să ne iubim, pentru că înţelegem că nu mai avem prea mult timp. Trebuie să ne grăbim. Să ne grăbim să iubim.
Noi iubim mereu prea puţin şi prea târziu. Să ne grăbim să iubim, pentru că la apus de viaţă suntem judecaţi din perspectiva iubirii. Pentru că nu există iubire pierdută, pentru că nu există o emoţie mai mare decât aceea pe care o simţim când suntem îndrăgostiţi, când constatăm că viaţa noastră depinde totalmente de altă persoană, că nu ne mai suntem suficienţi noi înşine.
Pentru că toate lucrurile, chiar şi cele neînsufleţite precum munţii, mările, drumurile, cerul, vântul, stelele, oraşele, fluviile, pietrele, clădirile, toate acestea şi multe altele care, în sine, sunt goale, indiferente, brusc se încarcă, atunci când le privim, de semnificaţii umane, ne fascinează, ne mişcă sufletele.
De ce? Deoarece intuim în toate un conţinut de iubire, înţelegem cumva că întreaga creaţie înseamnă şi îndeamnă la iubire, la fericire. Da, la FERICIRE.
Apropo de fericire: căutaţi-o! În toate zilele, continuu! Toţi cei care mă ascultaţi acum porniţi s-o căutaţi! ACUM. Chiar în acest moment, pentru că acum o aveţi acolo, o avem, pentru că ne-a fost dată în dar tuturor de când eram mici, dar îl ţinem ascuns aşa cum câinii îşi ascund osul. Şi mulţi dintre noi l-am ascuns aşa de bine încât am şi uitat unde l-am ascuns, dar îl avem, îl aveţi. Uitaţi-vă în toate locşoarele, în toate dulapurile, în toate sertarele, în toate noptierele din interiorul vostru, în toate încăperile sufletului vostru, scoateţi tot la aer, o s-o găsiţi.
Există fericire, dar trebuie să ne gândim mereu la ea. Şi chiar dacă ea uită uneori de noi, noi nu trebuie să uităm de ea niciodată, până în ultima zi a vieţii.
Şi nu trebuie să ne temem nici un pic de moarte; vedeţi că e mult mai riscant să naşti decât să mori.
NU TREBUIE SĂ TE TEMI DE MOARTE, CI DE A NU ÎNCEPE SĂ TRĂIEŞTI CU ADEVĂRAT.
Aruncaţi-vă în Existenţă acum, aici, pentru că dacă acum nu o faceţi, nu o veţi mai face niciodată. AICI ESTE ETERNITATEA.
Trebuie să spunem un DA vieţii, un DA aşa de plin de viaţă, încât să poată ordona totul din nou.
Nu ştim nimic, nu înţelegem nimic. Ba înţelegem - doar că e un mare mister, pe care trebuie să-l iei aşa cum e şi gata.
Viaţa este cel mai impresionant lucru din lume, viaţa care merge incredibil mai departe. Viaţa e mult mai mult decât putem înţelege noi, aceasta este explicaţia rezistenţei ei. Pentru că dacă era doar atât cât pricepem noi, s-ar fi sfârşit de foarte mult timp.
Iar noi simţim acum că dintr-un moment într-altul trebuie să înţelegem ceva ce ţine de infinit. Şi că niciunul dintre noi nu avem decât un singur lucru de făcut, o plecăciune."
sursa: Cornelia Enache
sâmbătă, 25 aprilie 2015
vineri, 24 aprilie 2015
joi, 23 aprilie 2015
miercuri, 22 aprilie 2015
marți, 21 aprilie 2015
luni, 20 aprilie 2015
duminică, 19 aprilie 2015
Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama - de Solomon MARCUS
”Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și învățării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început.
1. Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar
Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că privești cerul și pământul; că te miști; trăiește-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ți fie suficiente pentru a simți că viața are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume și te-au crescut au dreptul la iubirea și recunoștința ta.
2. Nevoia de împrospătare
Dar respirația și mișcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentația ca ele să devina rutină, să nu le acordăm nicio atenție, cum, de fapt, se și întâmplă în general. Rutina nu poate și nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, de civilizație. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă, din păcate, frecvent. Așa cum avem grijă zilnic să ne împrospătam corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a minţii, a simțurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.
3. Nevoia de întrebare și de mirare
Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în fața spectacolului naturii și al lumii, al propriei mele ființe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie și de imaginație. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neașteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viață, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăiești? îi răspund: pentru a mă mira. De prea multe ori, școala, în loc să întrețină și să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menținem starea de curiozitate, de mirare, de dorință de a înțelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranței noastre.
4. Nevoia de îndoială și de suspiciune
Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru René Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a ființei umane. Un același lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere și, în aceste condiții, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduc la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilități, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiție se lucrează cu prezumția de nevinovăție. În educație și în învățare este recomandabil să adoptăm prezumția de suspiciune. Ne naștem criticând; plânsul nou-născutului este reacția sa critică față de o nemulțumire. Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărți, din orice fel de publicații, așa cum un polițist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenți, să le spună acestora: „Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteți arăta este să-mi acordați atenție, dar să nu acceptați nimic din ceea ce vă spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul și de interesul spuselor mele; dacă nu mă înțelegeți, să nu mă lăsați să trec mai departe, să-mi cereți să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestați argumentat dezacordul”. O atitudine similară se cuvine a fi adoptată față de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un atoateștiutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruiește: „nu știu”, „nu înțeleg nici eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greșeală, să-i mulțumească pentru atenția acordată. Uneori introduceam deliberat o greșeală în prestația mea, pentru a testa vigilența studenților. Nevoia de îndoială și de suspiciune funcționează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenție. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumției de complicitate la convenția de ficțiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcționeze și avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacție, să pretindem că autorii spectacolului au înșelat așteptările noastre, creditul pe care l-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, al unui roman etc.
5. Nevoia de greșeală și de eșec
De câte ori am eșuat până să deprindem să folosim furculița, cuțitul și lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchiipână să învățam să ne ținem pe picioare și să mergem! Este clar că învățarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament,trece prin greșeli și eșecuri; ele sunt prețul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăți înțelegerea și pentru a acumula noi capacități. Trebuie deci să distingem între greșelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, și greșelile ordinare, făcute din neatenție sau ca urmare a altor imperfecțiuni senzoriale sau psihice. A plasa greșeala și eșecul, la modul general, în sfera infracțiunii sau / și păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuși o comite mereu practica educațională. Auzim mereu: „cine a greșit, să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învăța să se țină pe picioare, și niciun părinte normal nu se gândește să-l pedepsească pentru acest eșec, trebuie să ne stea mereu în față.
O veche vorbă latinească de înțelepciune ne amintește că a greși este omenesc. Dar reflecția respectivă continuă prin a condamna perseverarea în greșeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeți mereu traversarea străzii pe culoarea roșie a semaforului este într-adevăr de condamnat și de sancționat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancționat și aici intră în funcție justiția și morala; dar să comiți mereu greșeli, alte greșeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abundă în exemple de greșeli și eșecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoașterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe greșeli și pe eșecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a acțiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaștere și în acțiunea socială, au inclus greșeli, ca un produs secundar al noutății ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greșeli comise în lucrări sau acțiuni temerare, s-a ajuns la apariția unor noi idei, noi domenii de cercetare. „Greșeala matematică, sursă de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua știință a haosului a fost inițiată de Henri Poincaré în tentativa sa de a înlătura o greșeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal și bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei și teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greșeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaște, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esențial, dacă vrem să înțelegem natura profundă a creației umane. Personal, am făcut această experiență pe unele situații din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.
Ținând seama de inevitabilitatea eșecurilor, este esențial să educăm rezistența la eșec, înțelegerea faptului că eșecul este normal; mai mult: dintr-un eșec este totdeauna ceva de învățat.
6. Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal și tenis la șah și golf. Ele au un rol important și merită atenția tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifică nevoia de libertate, curiozitatea de a înțelege cele percepute prin simțuri şi prin observație directă, nevoia și dreptul la greșeală și eșec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învățăm să ne ținem pe picioare și să mergem. Este clar că orice copil de pe suprafața Pământului trece prin această experiență. Acum mă voi referi la un alt joc, și el practicat, pe cât mi-am putut da seama, de toți copiii lumii: de-a v-ați ascuns. Eu mă ascund, iar tu mă cauți și dacă mă găsești, ai câștigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică față de noi, la orice vârstă și de la începuturile omenirii. În tentativa noastră firească de a înțelege lumea, totul se întâmplă ca și cum lumea ne spune: „cauți să mă înțelegi, dar eu mă ascund; și cu cât lucrul pe care-l cauți este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine și îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauți. Chiar fără rezultatul așteptat, căutarea îți va da satisfacții, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit inițial. Cauți ceva, nu-l găsești, dar găsești altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai inițial”. Învață să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeți de el – și din nou să simți că viața merită să fie trăită. Căutarea se dovedește de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. Mai e și un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauți ceea ce deja ai găsit. Găsești ceva ca o bănuială, o intuiție, o extrapolare a unor observații empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Așa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt „găsite” mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric cu mult înainte de Pitagora.
Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învățarea, descoperirea, invenția? Nevoia noastră de a înțelege lumea, de a ne înțelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar și pe cele care urmează.
7. Nevoia de identitate
Aici se află o provocare majoră, dramatică, și o șansă de a da vieții noastre o motivație superioară. Direct implicate sunt toate celelalte nouă nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare ființă viețuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt „cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alfabet este același pentru toate ființele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt așezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare ființă umană are o identitate biologică specifică. Ne naștem preluând o întreagă moștenire genetică de la părinți şi, prin intermediul lor, de la bunici, străbunici etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecăți și prejudecăți determinate de contextul geografic și istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică, de familie, de loc geografic și de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una națională, de limbă, de credință. Această identitate pe care natura și istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulți oameni singura lor identitate. Prea mulți oameni nu simt nevoia unei identități mai bogate decât aceea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescență ar trebui să înceapă conștientizarea nevoii de construire a unei identități mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educăm la cât mai mulți tineri această nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură)? Cum să-i facem pe tineri să conștientizeze faptul că în condițiile actuale ale globalizării de toate felurile, asupra noastră acționează, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naționale, europene, occidentale și planetare? Să le explicăm tipologia identităților culturale: balcanică, dunăreană, a Mării Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneeană, europeană, occidentală, planetară, dar și tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credințe, de civilizații. Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identități ale ființei umane, aflate într-o dinamică permanentă și o interacțiune continuă, nu mai pot fi înțelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înțelegem pe toate, sau pe niciuna. Globalizarea și internetul au o contribuție esențială la această nouă configurație a identităților. Educația nu reușește să facă față acestor probleme, nici nu prea le are în atenție. Dar tensiunile existente între diferite identități ale fiecărei persoane și între identitățile unor persoane diferite sunt, în ultimă instanță, la rădăcina multor conflicte și războaie; aici își află rădăcinile și terorismul existent la scara mondială. Posibilitatea unei dezvoltări armonioase a identităților rămâne, deocamdată, doar un proiect
9. Nevoia de cultură
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură științifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filozofică etc. Culmi ale spiritualității umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filozofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, științe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice şi, mai recent, în film și în disciplinele informației și ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginație, de descoperire și de invenție. Dar cine beneficiază de ele, câți sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înțeleg, își pot umple sufletul și mintea de înțelepciunea și frumusețea lor, se pot astfel înălța spiritual mult peste starea de animalitate? Câți sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei povești, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuații, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativității einsteiniene, al lumii cuantice, al dualității Watson – Crick a acizilor nucleici? Oare pe la urechile câtor copii, adolescenți trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Câte priviri aflate în dimineața vieții ajung să se desfete în prezența unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuși? Va fi în stare educația publică să preia acest mesaj? Mai avem timp de așa ceva? Un timp de contemplare, de supremă emoție. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală? Şi dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii? Şi dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivație mai profundă pot da vieții lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuși un statut de sclavi culturali. Să nu-ți fie milă de ei? Să nu-i compătimești? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenței verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieții lor?
10. Nevoia de transcendență
Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate căpăta nevoia de a da un sens vieții. Etimologic, trans înseamnă dincolo, iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te cățăra. Obiceiul copiilor de a se cățăra în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentația de a se înălța, de a se depărta de sol. Așa începe transcendența. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ți-au fost impuse prin naștere, să nu rămâi sclavul percepției senzoriale și empirice, să încerci să le depășești. Așa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepția senzorială a spațiului; fizica relativistă, care transgresează percepția empirică a timpului, energiei și mișcării; conștientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situațiilor în care nu mai există o diferență clară între subiect și obiect și dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradicţie, terț exclus; imaginarea unui calcul care depășește frontiera Turing dată de ideea obișnuită, elementară de calcul etc. Transcendența este atât la destinație, cât și la origini. Distincția kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilitățile cunoașterii umane) și transcendental (relativ la achiziții ale cognitivului uman care preced orice experiență; cunoașterea apriorică). Transcendența matematică se referă, în acord cu Euler, la operații care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operații elementare, aplicate numerelor întregi și unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincțiile profan – sacru, imanent – transcendent. În aceeași ordine de idei, se poate discuta despre transcendența în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.
Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?”
1. Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar
Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că privești cerul și pământul; că te miști; trăiește-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ți fie suficiente pentru a simți că viața are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume și te-au crescut au dreptul la iubirea și recunoștința ta.
2. Nevoia de împrospătare
Dar respirația și mișcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentația ca ele să devina rutină, să nu le acordăm nicio atenție, cum, de fapt, se și întâmplă în general. Rutina nu poate și nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, de civilizație. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă, din păcate, frecvent. Așa cum avem grijă zilnic să ne împrospătam corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a minţii, a simțurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.
3. Nevoia de întrebare și de mirare
Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în fața spectacolului naturii și al lumii, al propriei mele ființe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie și de imaginație. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neașteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viață, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăiești? îi răspund: pentru a mă mira. De prea multe ori, școala, în loc să întrețină și să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menținem starea de curiozitate, de mirare, de dorință de a înțelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranței noastre.
4. Nevoia de îndoială și de suspiciune
Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru René Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a ființei umane. Un același lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere și, în aceste condiții, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduc la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilități, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiție se lucrează cu prezumția de nevinovăție. În educație și în învățare este recomandabil să adoptăm prezumția de suspiciune. Ne naștem criticând; plânsul nou-născutului este reacția sa critică față de o nemulțumire. Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărți, din orice fel de publicații, așa cum un polițist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenți, să le spună acestora: „Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteți arăta este să-mi acordați atenție, dar să nu acceptați nimic din ceea ce vă spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul și de interesul spuselor mele; dacă nu mă înțelegeți, să nu mă lăsați să trec mai departe, să-mi cereți să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestați argumentat dezacordul”. O atitudine similară se cuvine a fi adoptată față de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un atoateștiutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruiește: „nu știu”, „nu înțeleg nici eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greșeală, să-i mulțumească pentru atenția acordată. Uneori introduceam deliberat o greșeală în prestația mea, pentru a testa vigilența studenților. Nevoia de îndoială și de suspiciune funcționează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenție. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumției de complicitate la convenția de ficțiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcționeze și avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacție, să pretindem că autorii spectacolului au înșelat așteptările noastre, creditul pe care l-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, al unui roman etc.
5. Nevoia de greșeală și de eșec
De câte ori am eșuat până să deprindem să folosim furculița, cuțitul și lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchiipână să învățam să ne ținem pe picioare și să mergem! Este clar că învățarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament,trece prin greșeli și eșecuri; ele sunt prețul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăți înțelegerea și pentru a acumula noi capacități. Trebuie deci să distingem între greșelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, și greșelile ordinare, făcute din neatenție sau ca urmare a altor imperfecțiuni senzoriale sau psihice. A plasa greșeala și eșecul, la modul general, în sfera infracțiunii sau / și păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuși o comite mereu practica educațională. Auzim mereu: „cine a greșit, să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învăța să se țină pe picioare, și niciun părinte normal nu se gândește să-l pedepsească pentru acest eșec, trebuie să ne stea mereu în față.
O veche vorbă latinească de înțelepciune ne amintește că a greși este omenesc. Dar reflecția respectivă continuă prin a condamna perseverarea în greșeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeți mereu traversarea străzii pe culoarea roșie a semaforului este într-adevăr de condamnat și de sancționat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancționat și aici intră în funcție justiția și morala; dar să comiți mereu greșeli, alte greșeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abundă în exemple de greșeli și eșecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoașterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe greșeli și pe eșecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a acțiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaștere și în acțiunea socială, au inclus greșeli, ca un produs secundar al noutății ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greșeli comise în lucrări sau acțiuni temerare, s-a ajuns la apariția unor noi idei, noi domenii de cercetare. „Greșeala matematică, sursă de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua știință a haosului a fost inițiată de Henri Poincaré în tentativa sa de a înlătura o greșeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal și bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei și teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greșeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaște, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esențial, dacă vrem să înțelegem natura profundă a creației umane. Personal, am făcut această experiență pe unele situații din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.
Ținând seama de inevitabilitatea eșecurilor, este esențial să educăm rezistența la eșec, înțelegerea faptului că eșecul este normal; mai mult: dintr-un eșec este totdeauna ceva de învățat.
6. Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal și tenis la șah și golf. Ele au un rol important și merită atenția tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifică nevoia de libertate, curiozitatea de a înțelege cele percepute prin simțuri şi prin observație directă, nevoia și dreptul la greșeală și eșec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învățăm să ne ținem pe picioare și să mergem. Este clar că orice copil de pe suprafața Pământului trece prin această experiență. Acum mă voi referi la un alt joc, și el practicat, pe cât mi-am putut da seama, de toți copiii lumii: de-a v-ați ascuns. Eu mă ascund, iar tu mă cauți și dacă mă găsești, ai câștigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică față de noi, la orice vârstă și de la începuturile omenirii. În tentativa noastră firească de a înțelege lumea, totul se întâmplă ca și cum lumea ne spune: „cauți să mă înțelegi, dar eu mă ascund; și cu cât lucrul pe care-l cauți este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine și îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauți. Chiar fără rezultatul așteptat, căutarea îți va da satisfacții, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit inițial. Cauți ceva, nu-l găsești, dar găsești altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai inițial”. Învață să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeți de el – și din nou să simți că viața merită să fie trăită. Căutarea se dovedește de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. Mai e și un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauți ceea ce deja ai găsit. Găsești ceva ca o bănuială, o intuiție, o extrapolare a unor observații empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Așa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt „găsite” mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric cu mult înainte de Pitagora.
Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învățarea, descoperirea, invenția? Nevoia noastră de a înțelege lumea, de a ne înțelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar și pe cele care urmează.
7. Nevoia de identitate
Aici se află o provocare majoră, dramatică, și o șansă de a da vieții noastre o motivație superioară. Direct implicate sunt toate celelalte nouă nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare ființă viețuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt „cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alfabet este același pentru toate ființele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt așezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare ființă umană are o identitate biologică specifică. Ne naștem preluând o întreagă moștenire genetică de la părinți şi, prin intermediul lor, de la bunici, străbunici etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecăți și prejudecăți determinate de contextul geografic și istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică, de familie, de loc geografic și de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una națională, de limbă, de credință. Această identitate pe care natura și istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulți oameni singura lor identitate. Prea mulți oameni nu simt nevoia unei identități mai bogate decât aceea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescență ar trebui să înceapă conștientizarea nevoii de construire a unei identități mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educăm la cât mai mulți tineri această nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură)? Cum să-i facem pe tineri să conștientizeze faptul că în condițiile actuale ale globalizării de toate felurile, asupra noastră acționează, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naționale, europene, occidentale și planetare? Să le explicăm tipologia identităților culturale: balcanică, dunăreană, a Mării Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneeană, europeană, occidentală, planetară, dar și tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credințe, de civilizații. Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identități ale ființei umane, aflate într-o dinamică permanentă și o interacțiune continuă, nu mai pot fi înțelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înțelegem pe toate, sau pe niciuna. Globalizarea și internetul au o contribuție esențială la această nouă configurație a identităților. Educația nu reușește să facă față acestor probleme, nici nu prea le are în atenție. Dar tensiunile existente între diferite identități ale fiecărei persoane și între identitățile unor persoane diferite sunt, în ultimă instanță, la rădăcina multor conflicte și războaie; aici își află rădăcinile și terorismul existent la scara mondială. Posibilitatea unei dezvoltări armonioase a identităților rămâne, deocamdată, doar un proiect
.
8. Nevoia de omenesc și de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esențial, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absența celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferența se poate referi la vârstă, la sex, la naționalitate, la limbă, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziție socială, la apartenență politică, la filozofie a vieții, la preferințe literare sau de orice altă natură etc. Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toți copiii lumii au o prospețime cuceritoare, toți alternează râsul cu plânsul, toți râd la soare, toți îndrăgesc mișcarea și jocul, toți ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârșită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una dintre fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă finețe, cât joc al nuanțelor îți oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificația lor. Cât de plăcut e să constați că reușești să spui ceea ce ai gândit, dar cât de ușor, pe nesimțite, frazele derapează și nu mai exprimă ceea ce ai dorit! O continuă alternare a găsirilor și a ascunderilor, a confirmărilor și a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor și uitărilor; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioșie. Iată un pariu major al educației: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde câștigi în dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal câștigător. La animale, o pornire instinctivă vede în diferență o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă și ei acest comportament, este nevoie de o educație corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu: băieței de clasa a treia primară care se iau la bătaie pentru că „eu am spus într-un fel, iar el a spus altfel”.
De la omenesc nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alții de bucuria vieții. De a adopta în comportamentul tău prezumția de solidaritatecu ceilalți oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esențial) vor putea fi mai greu antrenați în războaie de tot felul.
8. Nevoia de omenesc și de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esențial, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absența celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferența se poate referi la vârstă, la sex, la naționalitate, la limbă, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziție socială, la apartenență politică, la filozofie a vieții, la preferințe literare sau de orice altă natură etc. Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec. Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toți copiii lumii au o prospețime cuceritoare, toți alternează râsul cu plânsul, toți râd la soare, toți îndrăgesc mișcarea și jocul, toți ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârșită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una dintre fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă finețe, cât joc al nuanțelor îți oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificația lor. Cât de plăcut e să constați că reușești să spui ceea ce ai gândit, dar cât de ușor, pe nesimțite, frazele derapează și nu mai exprimă ceea ce ai dorit! O continuă alternare a găsirilor și a ascunderilor, a confirmărilor și a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor și uitărilor; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioșie. Iată un pariu major al educației: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde câștigi în dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal câștigător. La animale, o pornire instinctivă vede în diferență o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă și ei acest comportament, este nevoie de o educație corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu: băieței de clasa a treia primară care se iau la bătaie pentru că „eu am spus într-un fel, iar el a spus altfel”.
De la omenesc nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alții de bucuria vieții. De a adopta în comportamentul tău prezumția de solidaritatecu ceilalți oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esențial) vor putea fi mai greu antrenați în războaie de tot felul.
9. Nevoia de cultură
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură științifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filozofică etc. Culmi ale spiritualității umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filozofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, științe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice şi, mai recent, în film și în disciplinele informației și ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginație, de descoperire și de invenție. Dar cine beneficiază de ele, câți sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înțeleg, își pot umple sufletul și mintea de înțelepciunea și frumusețea lor, se pot astfel înălța spiritual mult peste starea de animalitate? Câți sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei povești, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuații, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativității einsteiniene, al lumii cuantice, al dualității Watson – Crick a acizilor nucleici? Oare pe la urechile câtor copii, adolescenți trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Câte priviri aflate în dimineața vieții ajung să se desfete în prezența unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuși? Va fi în stare educația publică să preia acest mesaj? Mai avem timp de așa ceva? Un timp de contemplare, de supremă emoție. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală? Şi dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii? Şi dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivație mai profundă pot da vieții lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuși un statut de sclavi culturali. Să nu-ți fie milă de ei? Să nu-i compătimești? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenței verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieții lor?
10. Nevoia de transcendență
Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate căpăta nevoia de a da un sens vieții. Etimologic, trans înseamnă dincolo, iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te cățăra. Obiceiul copiilor de a se cățăra în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentația de a se înălța, de a se depărta de sol. Așa începe transcendența. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ți-au fost impuse prin naștere, să nu rămâi sclavul percepției senzoriale și empirice, să încerci să le depășești. Așa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepția senzorială a spațiului; fizica relativistă, care transgresează percepția empirică a timpului, energiei și mișcării; conștientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situațiilor în care nu mai există o diferență clară între subiect și obiect și dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradicţie, terț exclus; imaginarea unui calcul care depășește frontiera Turing dată de ideea obișnuită, elementară de calcul etc. Transcendența este atât la destinație, cât și la origini. Distincția kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilitățile cunoașterii umane) și transcendental (relativ la achiziții ale cognitivului uman care preced orice experiență; cunoașterea apriorică). Transcendența matematică se referă, în acord cu Euler, la operații care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operații elementare, aplicate numerelor întregi și unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincțiile profan – sacru, imanent – transcendent. În aceeași ordine de idei, se poate discuta despre transcendența în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.
Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi, elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?”
Arborele care dăruieşte (de Shel Silverstein)
”Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat. Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat.
Ego-ul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Iubirea este întotdeauna gata să se încline; ego-ul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; ego-ul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.
Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii ego-ului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; ego-ul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.
Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Ego-ul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Ego-ul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are niciun scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Ego-ul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreştepe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.
Ego-ul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Ego-ul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Ego-ul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.
Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate niciun sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu.”
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.
A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.
Ego-ul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.
Ego-ul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
……………………………
Nu mai am nimic de adăugat. Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii. Când mă îndreptam către această sală de conferinţă, mă întrebam ce v-aş putea spune despre iubire. Iubirea este atât de dificil de scris. Tot ce puteam face – mă gândeam – era să stau liniştit, în speranţa că veţi surprinde în privirea mea ceva, sau poate în gesturile mele, ceva care să vă facă să spuneţi: aceasta este iubirea. Dar ce este la urma urmei iubirea? Dacă nu o puteţi vedea în privirea mea, dacă nu o puteţi simţi în gesturile mele, cu siguranţă nu veţi putea înţelege ce este ea din cuvintele mele. Vă sunt recunoscător că m-aţi ascultat cu atâta iubire, în tăcere. Iar acum, în final, mă înclin în faţa divinităţii care îşi are sălaşul în fiecare dintre voi. Vă rog să-mi acceptaţi această ofrandă de respect şi recunoştinţă.”
Ego-ul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.
Iubirea este întotdeauna gata să se încline; ego-ul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.
Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; ego-ul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei.
Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii ego-ului te fac să te simţi mizerabil.
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.
Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; ego-ul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează.
Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.
Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist.
Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?” Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”. Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Ego-ul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Ego-ul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are niciun scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.
Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Ego-ul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.
„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreştepe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”. Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.
Ego-ul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.
Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”. Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.
Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Ego-ul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor. Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac şi astfel au trecut anii. Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac. Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Ego-ul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.
Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate niciun sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu.”
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.
A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată.
Ego-ul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.
Ego-ul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.
……………………………
Nu mai am nimic de adăugat. Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii. Când mă îndreptam către această sală de conferinţă, mă întrebam ce v-aş putea spune despre iubire. Iubirea este atât de dificil de scris. Tot ce puteam face – mă gândeam – era să stau liniştit, în speranţa că veţi surprinde în privirea mea ceva, sau poate în gesturile mele, ceva care să vă facă să spuneţi: aceasta este iubirea. Dar ce este la urma urmei iubirea? Dacă nu o puteţi vedea în privirea mea, dacă nu o puteţi simţi în gesturile mele, cu siguranţă nu veţi putea înţelege ce este ea din cuvintele mele. Vă sunt recunoscător că m-aţi ascultat cu atâta iubire, în tăcere. Iar acum, în final, mă înclin în faţa divinităţii care îşi are sălaşul în fiecare dintre voi. Vă rog să-mi acceptaţi această ofrandă de respect şi recunoştinţă.”
(Fragment din cartea lui Osho – „Cartea despre sex. De la sex la supraconstiinta”.)
- articol preluat https://liviabonarov.wordpress.com/
joi, 16 aprilie 2015
Nina Cassian
iar când ne vom reîntâlni,
dacă fumul țigărilor noastre reunite
nu va schița o coloană triumfătoare
ca sufletul celor arși pe rug
- înseamnă că nu ne-am iubit niciodată.”
miercuri, 15 aprilie 2015
marți, 14 aprilie 2015
Mihai Gavrilescu - ”Acatist pentru suflete”
"Rup din sufletul meu o bucăţică,
şi-aşa toţi îmi spun că e făcut din hârtie şi arde repede,
şi scriu, cu degetele înmuiate în lacrimă,
un acatist.
Pentru toate jumătăţile de oameni în căutări de jumătăţi de oameni şi mulţumite cu firmituri,
pentru toate picioarele de călători pentru care drumul e iubită, casă şi mormânt,
pentru toţi ochii pentru care luna e cea mai fidelă oglindă,
pentru toate trunchiurile care nu s-au simţit niciodată învelite de căldura unor braţe,
pentru toţi umerii care nu au odihnit niciodată un somn de femeie,
pentru toate mâinile care nu şi-au putut rescrie liniile din palmă,
pentru toate fotografiile cu doi privite de unul,
pentru toţi obrajii virgini de sărut,
pentru toate pântecele celor care dor în dorul cuiva şi îi doare dorul pentru altcineva,
pentru toate tălpile care au uitat cum să prefacă pasul în zbor.
Sparg din sufletul meu un braţ de scânduri,
şi-aşa toţi îmi spun că e făcut din lemn şi arde repede,
şi construiesc, cu Iubirea preot înlăuntru,
o Biserică."
http://mihaigavrilescu.ro/acatist-pentru-suflete/
luni, 13 aprilie 2015
- Din toate-am să dispar...
N-o să mai fiu văzută,
nici gândul n-o să-mi mai umble aiurea,
nici n-o să mă mai bântuie pădurea.
În spațiul acesta, toate-mi seamană.
Lumina caută-n întunericul din mine
precum o plantă suitoare...
(Priviți cum focul, legat de vreascul mistuit, se-nalță și linge întunericul...iar rădăcina se-nfige-n humă...)
O să dispar de-a-ntregul
...in neasemanarile lumii.
duminică, 12 aprilie 2015
HRISTOS A ÎNVIAT!
”Frumos, minunat de umil și dădător de încredere, însuflețitor și profund, e să te simți în bătaia soarelui, printre ceilalți, împins, purtat, condus, amestecat, târât vuitor.
Nu-i bine să rămâi pe țărm ca digul sau ca o moluscă ce vrea cu gesturi de calcar sa imite stânca.
Ci pur și senin e să te-adaugi fericirii de-a curge și de-a te pierde, pomenindu-te prins în mișcarea prin care palpită amplificată marea inimă a oamenilor.
...
Așa, intră cu picioarele goale. Intră in clocot, in piață.
O, mică si măruntă inimă, inimă vrând să bată ca să fie si ea unanimă inimă ce o cuprinde! ”
sâmbătă, 11 aprilie 2015
Sâmbăta Mare – Ce se face în această zi
”Sâmbăta Mare este o zi de reculegere şi credincioşii veghează, până la miezul nopţii, aşteptând ca preotul să vestească Învierea Mântuitorului. Din noaptea zilei de vineri, când Iisus a fost coborât în mormânt, până în clipa Învierii în ziua de duminică, credincioşii rememorează momentele petrecute de Iisus în mormânt.
Tradiţii pentru spor şi sănătate
Să fugim de pilda trădătorului Iuda
În Sâmbăta Mare, ultima zi de post, credincioşii transmit, din generaţie în generaţie, un emoţionant mesaj al dreptei credinţe: „Să fugim ca de foc de pilda trădătorului Iuda”.
Gospodinele pregătesc mâncărurile tradiţionale
În această zi se sacrifică mielul, iar femeile pregătesc mâncărurile tradiţionale pentru Paşte: drobul, friptura şi borşul de miel.
Pasca, un simbol pascal
Gospodinele pot vopsi ouăle pentru Înviere, dacă ele n-au reuşit să facă acest lucru în Joia Mare. Tot acum se prepară pasca, iar o legendă referitoare la acest simbol pascal ne spune de când s-a răspândit obiceiul de a face pască.
Legenda spune că, în timp ce Iisus predica împreună cu apostolii, ei au fost găzduiţi de un om foarte primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum, fără ca ei să ştie. Întrebându-l pe Hristos când va fi Paştele, Mântuitorul le-a spus că atunci când vor găsi pâine în traistă.
Curând, apostolii au găsit în traistă darul pus de acel om. De atunci, femeile pregătesc pasca pentru fiecare Paşte, iar ritualul preparării acesteia poate avea semnificaţii magice, spune tradiţia. Pasca Luminată se coace odată pe an în Sâmbăta Mare şi poate avea forme diferite, dar fiecare pască din aluat face referire fie la momentul morţii lui Iisus, fie la naşterea Acestuia.
Pregătiri pentru seara Învierii
Tot în această zi se fac retuşuri la hainele noi, pe care le vom purta în zilele de Paşte.
Pentru a avea spor în munca lor, pentru a fi sănătoşi, prin tradiţie, se spune că este bine ca femeile să poarte în seara Învierii şi în ziua de Paşte măcar o cămaşe nouă, iar bărbaţii să se înnoiască şi ei cu o pălărie.
Credincioşii schimbă hainele cernite cu cele albe
Dacă în săptămâna Patimilor (de luni şi până sâmbătă) credincioşii au îmbrăcat haine cernite, în noaptea Învierii ei îşi schimbă hainele şi se îmbracă şi cu haine albe.
Ne spovedim şi primim Sfânta împărtăşanie
În dimineaţa zilei de Sâmbăta Mare, ultima zi a Postului Paştelui, se păstrează tradiţia de a merge la biserică: părinţii şi copiii merg să se spovedească şi să primească sfânta împărtăşanie.
Acum, la spovedanie, fiecare trebuie să mărturisească preotului duhovnic greşelile făcute de la ultima împărtăşanie. Se spune că, atunci când credinciosul ascunde o greşeală în timpul spovedaniei, Dumnezeu va găsi o cale prin care acesta să fie povăţuit să se îndrepte. După împărtăşanie, se continuă postul până în ziua de Paşti.
Sâmbătă seara, gospodinele pregătesc coşul Pascal
Sâmbătă seara, înainte de slujba Învierii, gospodinele pregătesc coşul Pascal. Acesta trebuie dus la biserică, pentru ca preotul să binecuvânteze bucatele. În coş, pe un ştergar nou, gospodina va aşeza o lumânare albă aprinsă, ouă roşii, cozonac, pască, o bucată de slănină, zahăr, făină, o ramură de busuioc, un miel figurină, preparat din aluat copt şi vin.
Credincioşii merg la biserică să primească Lumină!
Sâmbătă noaptea, credincioşii merg la biserică să primească lumină. La miezul nopţii, după slujba Canonului Mare, preoţii ies din biserică împreună cu toţi credincioşii veniţi la slujba Învierii să asculte Sfânta Evanghelie şi să primească lumină.
Fiecare preot ia lumină de la candela din Sfântul Altar şi o împarte mai departe credincioşilor spunând de trei ori: ”Veniţi de luaţi lumină!”. După ce este citită Evanghelia Învierii, preotul îi binecuvântează pe credincioşi. După aceea, urmează un moment emoţionant: cu toţii vor cânta Troparul Învierii, o mărturisire a Învierii lui Iisus.
Sâmbătă noaptea se deschid cerurile
Sâmbătă seara se deschid cerurile, iar sufletele rudelor decedate vin în căminul unde au locuit înainte de plecarea în eternitate. În memoria lor se împart pachete săracilor.
Sâmbătă noaptea nu trebuie să dormim, pentru că atunci când se deschid cerurile Dumnezeu să ne privească până-n adâncul sufletului şi să poată vedea cea mai fierbinte dorinţă a noastră.
Sâmbătă noaptea, oamenii nu dorm; ei fac un foc în curtea casei sau pe dealul din apropierea bisericii, iar focul rămâne aprins până la miezul nopţii. Atunci, credincioşii merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreţinut de tineri până în zorii zilei de duminică.”
Sursa – click.ro
joi, 9 aprilie 2015
Fă-ţi timp – Rudyard Kipling
.jpg)
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!
Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lângă izvor,
Fă-ţi timp s-asculţi ce spune o floare, un cocor!
Fă-ţi timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ţi timp să stai cu mama, cu tatăl tău – bătrâni…
Fă-ţi timp de-o vorbă bună, de-o coajă pentru câini…
În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp măcar o clipă să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, că eşti de multe mistere-nconjurat!
Fă-ţi timp cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să dai vieţii adevăratul sens!
Fă-ţi timp, acum!
Să ştii: zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi!”
(- foto: Halász Szabo Haynal)
miercuri, 8 aprilie 2015
marți, 7 aprilie 2015
luni, 6 aprilie 2015
SĂPTĂMÂNA PATIMILOR
”În această săptămână, de duminică şi până vineri, se săvârşeşte slujba Deniilor, rânduieli de o mare frumuseţe, care evidenţiază momentele dramatice legate de Patimile şi Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos. Două dintre aceste au o semnificaţie aparte şi o structură specială. Astfel, Denia din Joia Patimilor, cunoscută şi sub numele de Denia celor 12 Evanghelii, recapitulează şi actualizează în conştiinţa credincioşilor istoria mântuirii, începând cu Cina cea de Taină şi continuând cu prinderea Mântuitorului în grădina Ghetsimani, aducerea Lui la arhiereii Ana şi Caiafa, condamnarea de către Sinedriu, judecarea de către Pilat, batjocorirea, răstignirea şi moartea, încheind cu punerea în mormânt.
Denia de vineri seara cuprinde rânduiala Prohodului Domnului, cântări de o frumuseţe şi profunzime deosebite, care evocă deopotrivă durerea nespusă la vederea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, cât şi nădejdea în biruinţa Învierii ce se întrezăreşte. Slujba se încheie cu procesiunea de înconjurare a bisericii, care simbolizează înmormântarea Domnului.
Prin Denie se înţelege slujba Utreniei făcută seara aşa cum se face în cadrul privegherilor, adică slujba Utreniei, slujba de dimineaţă, se mută la vremea serii, după ce se sfârşeşte rânduiala Vecerniei.
Deniile se fac în timpul Postului Paştilor, miercuri şi vineri în săptămâna a cincea, miercuri fiind Canonul Sfântului Andrei, adică o slujbă de dimineaţă, o Utrenie, în care se cuprinde un canon mare. La fel vineri seara, în săptămâna a cincea, este slujba Acatistului Bunei Vestiri al Maicii Domnului, încadrat în slujba de dimineaţă, în slujba Utreniei, care se face seara.
Tot Denii se numesc şi slujbele din ultima săptămână din Post, Săptămâna Mare. Slujbele care încep în seara din Duminica Floriilor şi continuă în serile de luni, marţi, miercuri, joi şi vineri din Săptămâna Sfintelor Patimi sunt Utrenii, adică slujbe de dimineaţa, făcute seara.
Traditii in Saptamana Mare
Aceasta se mai numeste si Saptamana Patimilor, deoarece tine din momentul intrarii lui Iisus in Ierusalim (in Duminica Floriilor) si pana la rastignirea acestuia in Vinerea Mare. Este o saptamana sfanta, binecuvantata, in care postul trebuie tinut strict si pregatirile de Paste facute ca la carte.
Luni, se citește, mai înainte de toate, istoria lui Iosif cel preafrumos, patriarhul din Vechiul Testament în care Biserica a văzut preînchipuirea lui Hristos. Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, smochinul blestemat de Iisus înaintea intrării în Ierusalim.
Ca obiceiuri și superstiții, în Lunea Mare, femeile încep curățenia de Paște. Se scoate totul afară, se aerisește casa ca să iasă toate relele de peste iarnă, se văruiește și se spală totul. “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”
In Martea Mare se aspira, se da cu matura, se spala geamuri si se fac treburile grele pe langa casa.
Miercurea Mare este ultima zi in care se mai pot face treburi pe camp sau se mai spala si calca. Din aceasta zi, se spune ca barbatii trebuie sa stea pe langa casa si sa isi ajute nevestele.
Joia Mare este ultima zi in care se pomenesc mortii, iar femeile merg la biserica si impart colaci de post, vin, miere si fructe. Barbatii aprind focuri rituale in curti, pentru sufletele mortilor care se reintorc acasa. In dupa-amiaza acestei zile se fac copturile: painea, pasca si cozonacul.
In Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor se tine post negru, nu se face treaba sau mancare, unii se scalda in rauri pentru a fi sanatosi tot timpul anului si seara se merge la biserica pentru Prohod si trecerea pe sub Sfantul Aer.
In Sambata Mare, femeile pregatesc mielul sacrificat in aceasta zi, fac ultimele pregatiri pentru masa si scot hainele noi pentru Inviere. Seara se vopsesc ouale, daca nu s-au pregatit din Joia Mare, si se face un cos pentru biserica ce contine: oua rosii, pasca, cozonac, sare, ustoroi, friptura de miel etc.
Săptămâna Mare este săptămâna Patimilor lui Iisus Hristos. Este numită şi Săptămâna Pătimirilor de către unii preoţi, în care creştinul „mimează”, după canoanele bisericeşti, suferinţele îndurate de Hristos. Acestea constau în îngrădiri, cum este postul Paştelui, cel mai sever din an, ce presupune abţinerea de la hrana de origine animală, dar şi de la fapte, gânduri şi vorbe rele. Creştinul se spovedeşte, se căieşte, purificându-se pentru a întâmpina Învierea Domnului şi a primi Sfânta Împărtăşanie. Este o săptămână mistică, de introspecţie, de pregătire duhovnicească deosebită a creştinilor pentru Înviere.
Slujbele specifice Săptămânii Mari sunt Deniile, adevărate roade de pocăinţă pentru creştini. Aceste rânduieli bisericeşti sunt însă şi prilej de manifestare, în paralel, a unor obiceiuri locale mai mult sau mai puţin legate de credinţa adevărată. Nu sunt sacrilegii, dar se îndepărtează de duhul ortodoxiei, neavând valoare religioasă, după cum spun preoţii. Sunt simple obiceiuri perpetuate ca tradiţii locale. Iată câteva dintre cele mai răspândite şi acceptate de Biserica Ortodoxă.
Înnodarea şnurului la Denia celor 12 Evanghelii
În Joia Mare se săvârşeşte Denia celor 12 Evanghelii. În timpul acestei slujbe, unele femei fac 12 noduri pe sfoară sau aţă, unul după fiecare Evanghelie, punându-şi dorinţe. În unele locuri, nodul respectiv se desface după ce dorinţa a fost îndeplinită, iar în altele, se desface la vreme de încercare, rostindu-se o rugăciune pentru rezolvarea problemei respective. Fetele nemăritate mai obişnuiesc să îşi pună şnurul înnodat sub pernă ca să-şi viseze ursitul.
La Denia celor 12 Evanghelii se obişnuieşte, în unele locuri, să se pună la „Vii”, legate între ele, cele 12 lumânări aprinse în timpul slujbei, una pentru fiecare Evanghelie. Şi acest obicei este tolerat de Biserică.
De asemenea, se duc la biserică vase noi, pâine lumânări şi vin şi sunt lăsate acolo până la Paşti.
Pomana dată peste mormânt şi focul prin care trec spiritele
Joia Mare este şi o zi specială pentru pomenirea celor adormiţi. Este ultima zi de pomenire a morţilor din Postul Mare. Este foarte important să se împartă căni – tradiţia vorbeşte despre „Cănile din Joia Mare” – colaci şi apă. Se spune că este bine să se dea toate acestea peste mormânt celui care le primeşte. Se mai obişnuieşte să se aprindă focuri pe morminte sau în curtea casei, pentru că se crede că în această zi morţii se întorc acasă şi vin la foc să se încălzească. De asemenea, focul aprins are rol purificator, spunându-se că el alege spiritele bune care vor păzi casa, de cele rele, pe care le alungă.
Se spune că slujitorii lui Caiafa au aprins, în joia când Iuda l-a vândut pe Hristos, un foc în curtea arhierească, pentru că le era frig. O altă interpretare a focului din Joia Mare este aceea potrivit căreia Sfântul Petru ar fi fost oprit de un asemenea foc atunci când s-a lepădat de Hristos.
Ouăle nu se vopsesc în Vinerea Mare
Se spune că ouăle înroşite în Joia Mare nu se strică tot anul. Gospodinele care nu au înroşit ouă în Joia Mare trebuie să facă acest ritual sâmbătă, înaintea Paştelui şi în niciun caz în Vinerea Mare. În această zi se spune că nu se face nimic pentru spor, deoarece nu rodeşte, pentru că Hristos a murit. Or, oul este un simbol al rodirii perpetue şi al formei rotunde aproape perfecte.
Este bine ca ouăle să fie vopsite numai în roşu, deoarece această culoare simbolizează sângele Mântuitorului. Tradiţia spune că acest lucru vine de la faptul că peste ouăle aduse de Mironosiţe au căzut picături din sângele lui Hristos răstignit pe Cruce. Se mai povesteşte că Maria Magdalena, care ducea un coş cu ouă, le-a spus unor necredincioşi cu care se întâlnise pe drum că Hristos a înviat. Ei au râs de ea, spunându-i că vor crede că aşa este dacă ouăle din coşul ei se vor înroşi … iar acestea s-au înroşit pe loc.
Vinerea Mare mai este numită şi Vinerea Seacă, pentru că se ţine post negru toată ziua, pentru iertarea păcatelor şi pentru a avea spor şi sănătate tot anul.
Dansul ritual de bucurie şi înconjurarea Bisericii în genunchi
În Vinerea Mare, se scoate Sfânta Cruce în mijlocul Bisericii, la amiază, iar înaintea ei se aşează pe masă Sfântul Epitaf. Este ziua în care se tămăduieşte sufletul de păcat şi se spune că până şi cei blestemaţi se pot vindeca. Sfântul Epitaf aşezat în faţa Crucii cu Mântuitorul răstignit este loc de pelerinaj al credincioşilor. Este aşa-numita „trecere pe sub Masă” – un dans ritual de bucurie, după cum explică preoţii. Creştinii trec în genunchi pe sub Masă, acesta însemnând gestul suprem de pocăinţă, iar după ce ies, se ridică în picioare, gestul simbolizând faptul că respectivul nu rămâne doar la pocăinţă, ci „se îndreaptă”, se luminează după această trecere, se purifică. O altă interpretare a trecerii pe sub Masă este coborârea în Mormântul lui Hristos care s-a jertfit pentru iertarea păcatelor neamului creştin, iar ridicarea în faţa Crucii este triumful asupra suferinţei şi spălarea păcatelor.
Se poate trece pe sub Masă o dată sau de trei ori, cu o lumânare aprinsă, ritualul fiind diferit în funcţie de obiceiul locului. Pe Masă se pun flori. Se spune că nu este bine să treci după un bătrân bolnav, că s-ar putea să ajungi ca el sau să-i iei păcatele, şi nici după o femeie. După Prohod, se înconjoară Biserica împreună cu preoţii care au ţinut slujba. Unele persoane fac înconjurul sfântului lăcaş mergând în genunchi.
Scăldatul ritual
Este un alt simbol al purificării, al curăţirii trupeşti şi sufleteşti care se face în Vinerea Mare. Obiceiul spune că se face într-o apă curgătoare, ca să se ducă tot ce e rău. Creştinii care nu au la îndemână o astfel de sursă se mulţumesc cu apa de la duş, pentru că şi aceasta este „curgătoare”. Este bine să se facă acest ritual chiar înaintea Răsăritului sau cât mai devreme dimineaţa.
În Duminica Paştelui, creştinii se spală cu apă în care s-a pus un ou de Paşti şi un ban de argint, pentru a fi sănătoşi tot anul şi a nu duce lipsă de nimic.
Lumina Învierii
În noaptea de sâmbătă spre dumincă este Învierea. La miezul nopţii, creştinii cântă împreună cu preoţii „Hristos a Înviat!”. Slujba de Înviere se încheie dimineaţa, dar cei mai mulți dintre creştini pleacă după ce au luat Lumina.
De la slujbă, creştinii trebuie să plece cu lumânarea aprinsă şi să meargă aşa cu ea pănă acasă, unde, după ce fac semnul Crucii, o sting în pragul de sus al uşii de la intrarea în casă. Gestul simbolizează lumina care ne luminează pe noi şi spaţiul în care trăim.
Lumânarea de la Înviere se ţine în casă şi se aprinde la nevoie, când creştinul se roagă pentru ceva special, pentru diferite trebuinţe.
Rugăciuni folositoare
Preoţii le recomandă creştinilor să citească Evangheliile în toată această perioadă. Astfel, înaintea Paştelui sunt recomandate Evagheliile după Matei, Marcu şi Luca, iar după Înviere, cea a lui Ioan Evanghelistul.
Este bine de ştiut că din Joia Mare până în Joia din Săptămână Luminată nu se spală rufe şi nici nu se coase. Curăţirea trupului este permisă. De asemenea, este de rău augur să te tunzi în Vinerea Mare. Se spune că „tragi a rău” şi că îţi va muri cineva apropiat din familie.
Nu în ultimul rând, creştinul trebuie să poarte haine curate, primenite, iar de Paşti, haine noi.
De asemenea, rugăciunile care se fac după Înviere, începând din Săptămâna Luminată şi până la Înălţare se fac stând în picioare, nu în genunchi.”
Sursa – rtv-net
duminică, 5 aprilie 2015
sâmbătă, 4 aprilie 2015
joi, 2 aprilie 2015
miercuri, 1 aprilie 2015
Abonați-vă la:
Postări (Atom)